De ce te rătăcești mai ușor când ești stresat: cortizolul poate „bruia" GPS-ul intern al creierului

Stresul ne poate afecta atenția, memoria și capacitatea de a lua decizii. Cercetătorii au descoperit însă că efectele lui pot ajunge și la un mecanism mai puțin evident: simțul orientării. Un studiu publicat în martie 2026 în revista PLOS Biology, readus în atenție în această vară de publicațiile de popularizare științifică, arată că administrarea de cortizol — unul dintre principalii hormoni implicați în răspunsul organismului la stres — a redus performanțele participanților la un test de navigație spațială, însoțită de modificări ale activității cerebrale asociate sistemului nostru intern de orientare.

Rezultatele oferă o posibilă explicație pentru o situație cunoscută multora: atunci când suntem grăbiți, tensionați sau sub presiune, ne orientăm mai greu într-un loc necunoscut. Cercetarea a fost realizată de o echipă de la Ruhr University Bochum, împreună cu specialiști de la University Medical Center Hamburg-Eppendorf, care au urmărit nu doar dacă participanții se orientau mai bine sau mai prost după cortizol, ci și ce se întâmpla în regiunile cerebrale implicate în navigație.

Creierul își construiește propria hartă a spațiului

Orientarea pare un proces firesc, dar în spatele ei se află un sistem neuronal foarte sofisticat: creierul combină permanent informații despre direcția de deplasare, distanță, viteză și reperele din jur pentru a estima unde ne aflăm și unde trebuie să ajungem. Un rol important îl au celulele-grilă, neuroni din cortexul entorinal — o regiune strâns legată de hipocamp —, care se activează după un model geometric regulat, aproximativ hexagonal, atunci când ne mișcăm prin spațiu. Acest tipar oferă creierului un sistem intern de coordonate ce ajută la estimarea poziției și a distanțelor; de aici și comparația, simplificată dar sugestivă, cu un „GPS intern".

Importanța acestui sistem este cunoscută de mai mult timp: în 2014, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat cercetătorilor John O'Keefe, May-Britt Moser și Edvard Moser, pentru descoperirile privind celulele care formează sistemul cerebral de poziționare. Studiul de anul acesta a mers spre o întrebare mai precisă: ce se întâmplă cu acest sistem atunci când crește nivelul cortizolului?

Cum a fost realizat experimentul

Cercetătorii au recrutat 40 de bărbați sănătoși, iar analiza finală a inclus datele a 39 de participanți, cu vârste între 19 și 34 de ani. Fiecare a fost testat în două zile diferite, la o săptămână distanță: într-una dintre sesiuni a primit 20 de miligrame de cortizol, în cealaltă un placebo identic la aspect, ordinea fiind schimbată între participanți, astfel încât fiecare persoană să poată fi comparată cu propriile rezultate din cealaltă sesiune.

După administrare, participanții au efectuat o sarcină virtuală de navigație în timp ce activitatea lor cerebrală era înregistrată prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI). Testul, numit „Apple Game", îi plasa într-un mediu virtual în care trebuiau să parcurgă un traseu și apoi să estimeze drumul înapoi spre punctul de plecare — uneori cu un reper vizual la dispoziție, alteori bazându-se mai ales pe informațiile strânse în timpul deplasării. Procesul poartă numele de integrare a traseului (path integration): mecanismul prin care creierul estimează poziția actuală și direcția către un punct de reper folosind datele acumulate pe măsură ce ne mișcăm.

Cortizolul a redus precizia orientării

După cortizol, participanții s-au descurcat mai slab la sarcina de integrare a traseului decât după placebo, iar efectul a apărut indiferent de distanța parcursă și de prezența sau absența reperelor. Detaliul contează: înseamnă că problema nu se reduce la lipsa indiciilor vizuale — cortizolul a afectat orientarea chiar și atunci când asemenea repere existau.

Imaginile cerebrale au oferit o posibilă explicație. Cercetătorii au analizat așa-numitele „reprezentări de tip grilă" din cortexul entorinal — modele de activitate considerate un indicator indirect al funcționării celulelor-grilă. După cortizol, aceste reprezentări au fost diminuate în anumite condiții, ceea ce, în opinia autorilor, susține ipoteza că hormonul poate perturba sistemul neuronal implicat în integrarea traseului.

E nevoie însă de o precizare. Rezonanța magnetică funcțională nu permite observarea directă a fiecărei celule-grilă; cercetătorii au măsurat modele mai largi de activitate, din care se pot deduce reprezentări compatibile cu funcționarea acestui sistem. Prin urmare, studiul nu arată că stresul „oprește" celulele-grilă, ci că administrarea cortizolului a fost asociată cu o orientare mai slabă și cu modificarea unor semnale cerebrale legate de navigație.

Creierul poate apela mai mult la reperele din jur

Experimentul a identificat o schimbare și într-o altă regiune. În prezența reperelor vizuale, cortizolul a fost asociat cu o activitate crescută în nucleul caudat drept — o zonă implicată, printre altele, în forme de navigație care folosesc repere și strategii învățate. Autorii ridică posibilitatea ca această activare să reflecte o schimbare a modului în care creierul încearcă să rezolve sarcina atunci când sistemul obișnuit de orientare este perturbat.

Într-o astfel de situație, reperele vizuale pot căpăta o importanță mai mare: o clădire distinctivă, un indicator sau o intersecție cunoscută oferă informații suplimentare pentru stabilirea poziției și a traseului — fără ca asta să însemne că reperele elimină efectul cortizolului.

De ce cortizolul poate influența orientarea

Cortizolul face parte din răspunsul normal al organismului la stres și are numeroase funcții. Când apare o situație solicitantă, se activează, printre altele, axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală, iar unul dintre efecte este eliberarea de cortizol. Hormonul acționează asupra mai multor regiuni cerebrale și poate influența memoria, funcțiile executive și luarea deciziilor, iar cortexul entorinal are receptori pentru glucocorticoizi, ceea ce îl face sensibil la efectele lui.

Relația dintre stres și orientare nu este studiată pentru prima dată. Cercetări anterioare au legat stresul acut și pe cel cronic de rezultate mai slabe la unele sarcini de navigație, iar un studiu din 2023, realizat pe 52 de femei, a găsit o asociere între nivelurile mai mari de cortizol măsurate în păr și dificultăți de integrare a traseului, mai ales în sarcinile grele și fără repere. Cercetarea din 2026 merge mai departe: administrarea controlată a cortizolului a permis investigarea directă a efectului hormonului și, cu ajutorul fMRI, a modificărilor cerebrale care îl însoțesc.

De ce rezultatele nu trebuie generalizate

Studiul are câteva limite importante, pe care autorii înșiși le discută. Participanții au fost bărbați sănătoși și relativ tineri, așa că rezultatele nu pot fi extinse automat la femei, copii, persoane în vârstă sau la întreaga populație. În plus, cercetătorii nu au provocat un stres real, ci au administrat cortizol — o diferență care contează, fiindcă stresul din viața de zi cu zi declanșează un răspuns biologic mult mai complex, în care intră și adrenalina, noradrenalina, schimbările de atenție și reacțiile emoționale; studiul a urmărit în mod deliberat doar cortizolul, ca să-i poată izola efectul. Nici mediul de navigație nu trebuie confundat cu orientarea într-un oraș sau o clădire reală: a fost o sarcină virtuală, controlată, într-un scaner fMRI.

Mai există o precauție metodologică: reprezentările de tip grilă nu au apărut identic în toate condițiile — studiul le-a observat în cortexul entorinal drept mai ales în prima zi, în condiția placebo, iar cortizolul le-a diminuat. De aceea, autorii tratează interpretarea mecanismului neuronal cu prudență. Rezultatele susțin, așadar, o legătură între cortizol și orientarea spațială, dar nu justifică ideea că orice episod de stres duce automat la dezorientare.

Legătura cu cercetările asupra bolii Alzheimer

Interesul pentru cortexul entorinal depășește orientarea spațială. Regiunea este afectată timpuriu în boala Alzheimer, iar dificultățile de navigație sunt studiate ca posibili indicatori ai deteriorării cognitive — motiv pentru care autorii cred că înțelegerea efectelor cortizolului asupra acestei zone poate ajuta cercetarea relației dintre stres și bolile neurologice.

Asocierea nu trebuie însă interpretată greșit: faptul că cineva se dezorientează când este stresat nu reprezintă, în sine, un semn de Alzheimer, iar studiul nu susține o asemenea concluzie. Interesul științific vine din altceva — aceeași regiune implicată în orientare este relevantă și pentru afecțiunile neurodegenerative, așa că a înțelege cum o influențează hormonii stresului poate folosi cercetărilor viitoare.

De ce ne orientăm mai greu tocmai când suntem grăbiți

Momentele în care avem nevoie urgentă de simțul orientării sunt adesea și cele mai stresante: cauți o adresă când ai întârziat, schimbi terminalul într-un aeroport necunoscut, cauți ieșirea dintr-o clădire mare sau trebuie să alegi rapid un traseu într-un oraș străin. În asemenea clipe, dezorientarea poate avea mai multe cauze deodată — atenția e împărțită, deciziile se iau în grabă, iar răspunsul fiziologic la stres schimbă felul în care funcționează organismul. Studiul din PLOS Biology adaugă o piesă la acest tablou: cortizolul poate afecta chiar procesul prin care creierul estimează poziția și traseul parcurs.

Asta nu transformă orice moment de dezorientare într-un efect hormonal și nici nu înseamnă că stresul ne „șterge" harta din creier. Arată însă că senzația de a te orienta mai greu sub presiune are un posibil suport biologic măsurabil. Iar cercetarea deschide și întrebări noi: cât durează aceste efecte, dacă apar la fel la femei și la alte vârste și în ce măsură rezultatele dintr-un mediu virtual se regăsesc în orientarea din viața reală.

Surse: PLOS Biology — Ruhr University Bochum — PubMed