S-a terminat cu luxul în surdină. Iar motivul spune mai multe despre noi decât despre modă
Timp de doi ani, cel mai șic a fost să nu porți niciun logo. În 2026, opulența revine la vedere — și, ca întotdeauna, hainele noastre spun mai multe despre vremuri decât despre gust.
Acum doi ani, cel mai puternic semn că ai bani era să nu porți niciun semn. O geantă fără logo, dar de câteva mii de euro. Un pulover de cașmir pe care doar cine „știe" îl recunoștea. Serialul „Succession" tocmai arătase o cameră plină de miliardari îmbrăcați în haine anonime, dar scumpe cât o mașină; căutările pentru „quiet luxury" au explodat, iar moda intrase în epoca discreției. Bej, croială, liniște.
În 2026 s-a întors exact opusul.
Pe podiumuri revin culorile stridente, imprimeurile care se ceartă între ele, volumele teatrale și — surpriză — logo-urile mari. Presa de modă a numit deja mișcarea: loud luxury, maximalism, revenirea logomaniei. Explicația comodă e că ne-am plictisit de bej. Dar moda nu se plictisește niciodată singură. În spatele fiecărei schimbări de gust stă, de obicei, o schimbare de stare — a noastră, a tuturor.
Ca să înțelegi de ce hainele bogaților trec de la discreție la spectacol, ajută un lucru vechi de peste un secol. În 1899, economistul Thorstein Veblen a numit fenomenul consum ostentativ: cumperi lucruri scumpe și vizibile tocmai ca ceilalți să vadă că ți le poți permite. O sută de ani mai târziu, cercetătoarea Elizabeth Currid-Halkett a descris, în „The Sum of Small Things", mișcarea inversă — consumul discret: cei cu bani și educație au încetat să mai semnaleze prin logo-uri și au trecut la semne pe care doar „ai lor" le citesc. Mâncare bio, școli scumpe, haine simple, dar foarte scumpe. Nu mai spui „am bani". Spui „am gust".
Sunt două fețe ale aceleiași monede: nevoia de a-ți arăta locul în lume. „Quiet luxury" n-a fost o renunțare la statut, ci doar o altă abordare a lui — pentru cine voia să se distingă de mulțime tocmai lepădându-se de etichetă.
Și aici e partea pe care podiumul n-o spune. Discreția a înflorit în ani de spaimă — pandemie, inflație, războaie. Când lumea se sperie, banii se poartă cu sfială: e mai sigur să nu provoci. Ce s-a schimbat în 2026 ține mai puțin de gust și mai mult de aritmetică. Potrivit raportului Bain & Company și Altagamma, piața globală a bunurilor de lux personale a scăzut ușor în 2025, la circa 358 de miliarde de euro. Dar sub cifra asta se ascunde o plecare în masă: luxul a pierdut aproximativ 20 de milioane de cumpărători într-un singur an, iar baza de clienți s-a subțiat de la 400 de milioane în 2022 la vreo 340 de milioane. Cei care au dispărut sunt cumpărătorii aspiraționali — oamenii care își luau, din când în când, o singură geantă de firmă și o purtau ca pe un trofeu.
Au rămas cei foarte bogați, care cumpără oricum. Și, ca să-i ademenească înapoi pe ceilalți, luxul are iar nevoie de strălucire: de ceva care se vede, se dorește și se invidiază. Logo-ul revine nu pentru că a devenit mai frumos, ci pentru că, atunci când trebuie recucerită atenția, opulența convinge mai ușor decât buna-cuviință. Cei de la Business of Fashion au spus-o simplu: logomania n-a murit, s-a rafinat.
La noi, cele două limbaje se aud în aceeași cafenea, uneori la două mese distanță. La una: cureaua cu logo cât palma, ceasul scos ca din întâmplare pe masă, cheia mașinii germane pusă lângă cafea — reușita care ține să fie văzută. „Am ajuns" se spune, în România, tare, la fel ca în showbiz sau în lumea manelelor, unde bogăția se poartă la vedere, nu ascunsă. La masa de alături, alt cod: cafea de specialitate de la un roaster pe care nu-l știe nimeni din afara bulei, un tote bag de la un festival de film, adidași fără însemne pe care „doar cine trebuie" îi recunoaște, o sticlă de vin natural. Un semnal spune „am bani". Celălalt spune „am gust". Amândouă spun, în fond, același lucru: uite cine sunt.
Poate că asta a fost dintotdeauna moda — o oglindă ținută în fața vremurilor. Când ne e teamă, ne îmbrăcăm ca să ne pierdem în mulțimea bine-crescută. Când ne mai revenim, ne îmbrăcăm ca să fim priviți. „Quiet luxury" n-a murit fiindcă s-a schimbat gustul. A tăcut cât timp ne-a fost frică — iar acum, că ridicăm iar puțin capul, hainele au început din nou să vorbească tare.
Surse: Bain & Company și Altagamma — Business of Fashion — Elizabeth Currid-Halkett, The Sum of Small Things (2017) · Thorstein Veblen, The Theory of the Leisure Class (1899) ·
