Ziua în care un criminal de război a devenit... președintele Austriei
Austria l-a ales președinte pe Kurt Waldheim, deși trecutul său nazist era cunoscut. O lecție dureroasă despre tăcere, negare și compromisul unei întregi națiuni cu propria memorie.
22 mai 1986. Austria, o democrație europeană cu o reputație aparent onorabilă, alege un fost secretar general al ONU ca președinte al țării. Dar acest om, Kurt Waldheim, nu era doar diplomat. Era și un fost ofițer Wehrmacht, despre care ieșiseră la iveală informații alarmante privind implicarea sa în crimele de război naziste. Alegerea lui a șocat lumea. Cum a fost posibil ca un fost ofițer nazist să ajungă într-una din cele mai întreite funcții ale unei republici europene? Răspunsul e înfricoșător de simplu: negare colectivă, conveniență politică și un val de naționalism surd.
O carieră impecabilă, cu un gol suspect
Kurt Waldheim era o figură celebră în diplomația internațională. A fost ambasador al Austriei, apoi secretar general al ONU între 1972 și 1981. Un om sobru, educat, cu o carismă discretă și o abilitate rară de a se mișca printre marii lideri ai lumii. Imaginea lui publică era impecabilă, iar tonul moderat și distins îl făceau candidatul ideal pentru poziții de maximă vizibilitate.
Dar CV-ul său avea un gol mare. Waldheim evita constant să vorbească despre perioada 1938–1945. În biografiile oficiale, se menționa vag că fusese rănit pe frontul de est și apoi retras din activitate. Nu existau detalii, nici mărturii, nici arhive accesibile. Tăcerea era apăsătoare și suspectă. Neoficial, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel: acei ani dispăruți ascundeau fapte întunecate, care aveau să iasă la lumină doar cu prețul scandalului internațional.
Dosarul ascuns: crime, deportări și lagăre
O investigație a revistei Profil din Austria, în colaborare cu istorici și documente din arhivele iugoslave, a dezvăluit că Waldheim activase între 1942 și 1945 în cadrul unei unități militare implicate direct în represalii sêngeroase în Balcani.
Waldheim nu era un simplu soldat. El fusese atașat pe lângă comandamentul general al grupului Armatei E, sub conducerea generalului Lothar Rendulic, responsabil pentru deportarea civililor, masacrarea partizanilor și trimiterea evreilor în lagăre.
Documentele arătau că Waldheim știa, semna documente, participa la reuniuni unde se discutau execuții și operațiuni de epurare etnică. Mai mult: făcea parte din cercurile de decizie. Nu era un pion. Era parte din mecanism.
Reacția ONU: orbire diplomatică sau complicitate?
Ironia supremă e că Waldheim devenise secretar general al ONU, instituția care ar fi trebuit să reprezinte pacea și drepturile omului. Cum a trecut filtrul ONU? Ce a știut lumea despre el?
Răspunsul, retrospectiv, este că multe informații erau deja accesibile în dosarele arhivelor aliaților. În documentele secrete britanice și americane existau deja suspiciuni serioase cu privire la trecutul său militar, însă aceste semnale de alarmă au fost ignorate. Motivația era geopolitică: în contextul Războiului Rece, lumea avea nevoie de o figură neutră, de un diplomat echilibrat dintr-o țară care nu era nici parte a NATO, nici a Pactului de la Varșovia. Austria, cu neutralitatea sa declarată, părea furnizorul ideal. Waldheim a fost, în esență, o alegere strategică, nu morală.
Într-o lume bipolară, cu superputeri care voiau stabilitate mai mult decât adevăr, Waldheim a fost „alesul comod”.
Austria votează cu uitarea
Campania din 1986 a fost marcată de valuri de proteste. Organizații evreiești, jurnaliști, supraviețuitori ai Holocaustului și o parte a opiniei publice internaționale au cerut retragerea lui Waldheim. SUA l-au pus pe lista neagră și i-au interzis accesul în țară. Dar în Austria? Waldheim a câștigat alegerile cu peste 50% din voturi.
A fost o decizie colectivă de a uita, de a ignora. Austria, care decenii la rând se prezentase drept "prima victimă a nazismului", refuza să-și recunoască complicitatea. Alegerea lui Waldheim a fost, simbolic, o revalidare a unei istorii cosmetizate.
Mandatul rușinii
Waldheim nu a fost invitat în niciun stat occidental pe durata mandatului său. A fost izolat diplomatic, transformat într-un paria internațional. Vizitele de stat, onorurile și întâlnirile la nivel înalt care definesc un mandat prezidențial normal au lipsit cu desăvârșire. Președintele Austriei devenise un simbol al negării și al disconfortului moral.
În Austria, Waldheim a fost un președinte decorativ, tolerat mai degrabă decât susținut. Inclusiv guvernul său a păstrat distanța. Atmosfera politică era tensionată, iar orice aluzie la trecutul său era evitată cu ocoliri jenante.
A refuzat mereu să-și asume trecutul. Nu și-a exprimat niciodată regretul. Nici măcar o scuză formală. Tăcerea lui a devenit o declarație în sine.
Abia în 1992, când a plecat din funcție, societatea austriacă a început timid să discute deschis despre rolul ei în anii '40. Prea târziu. Răul fusese făcut. Imaginea unei națiuni considerate „curate” în raport cu nazismul se fisurase definitiv.
Cazul Waldheim rămâne un exemplu cutremurător despre cum o societate poate ignora adevărul în favoarea unei minciuni comode. Nu din prostie. Ci din dorința de a nu-și confrunta fantomele.
În istorie, nu tot ce e legal e și moral. Iar uitarea, uneori, e cea mai periculoasă formă de complicitate.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întrâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
