Ziua în care România a declarat război Statelor Unite
Pe 10 iunie 1942, România, condusă de Ion Antonescu și aliată cu Germania nazistă, a declarat oficial război Statelor Unite ale Americii. O decizie simbolică, fără miză militară reală, care a intrat în istorie ca un gest absurd dictat de loialitatea față de Hitler.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei ne aduce azi în plin război mondial, într-un moment în care deciziile păreau rupte de orice logică geopolitică. În acea zi de vară, România, aflată deja în plin conflict cu URSS, Marea Britanie și aliații lor, a făcut un pas și mai neașteptat: a declarat război Statelor Unite ale Americii.
Un gest care, la prima vedere, pare imposibil. O țară agrară, cu economia istovită și armata întinsă până la Stalingrad, provoacă cel mai puternic stat industrial al lumii. De ce?
O declarație semnată de frică, nu de strategie
Era 1942. Al Doilea Război Mondial ajunsese într-o fază crucială. Germania nazistă domina Europa, iar România era unul dintre principalii săi aliați. Sub conducerea mareșalului Ion Antonescu, Bucureștiul își aliniase complet politica externă cu cea a Berlinului. Trupele române luptau cot la cot cu Wehrmachtul pe frontul de est, iar petrolul românesc era esențial pentru motorul de război german.
Pe acest fundal, Hitler cerea aliaților săi o dovadă de loialitate: să declare oficial război Statelor Unite, care deveniseră inamicul numărul unu al Axei după atacul de la Pearl Harbor, în decembrie 1941.
Deși România nu avea nicio dispută cu SUA și nu fusese atacată, regimul Antonescu s-a conformat. Pe 10 iunie 1942, Consiliul de Miniștri a aprobat declarația de război, redactată într-un limbaj sec, diplomatic, dar fără conținut real: nu existau fronturi comune, nici trupe române pe Pacific, nici măcar o intenție militară clară.
Reacția americană: între amuzament și încordare
La Washington, știrea a fost primită mai degrabă cu surpriză amestecată cu ironie. Deși România era o țară aflată de partea inamicului, declararea formală a războiului nu schimba nimic pe teren. Nu existau conflicte directe și nici planuri de atac împotriva României.
Totuși, în plan diplomatic, România a fost inclusă oficial pe lista statelor „beligerante” împotriva Statelor Unite. Bombardamentele aliate asupra Ploieștiului din 1943–1944 au fost justificate și prin acest act, alături de contribuția vitală a României la efortul de război german.
Ce a urmat: răzbunarea cerului
Când România a semnat declarația de război împotriva Statelor Unite, în vara lui 1942, mulți o percepeau ca pe un simplu gest de loialitate față de Berlin. Nu exista nicio linie de front comună, nici trupe americane la granițe, nici atacuri directe. Părea o formalitate fără urmări.
Dar războiul are memoria lui. Iar cerul avea să-și amintească.
În 1944, după ce Aliații câștigaseră inițiativa pe mai toate fronturile, avionul american devenise noul stăpân al războiului. Bombardierele zburau mii de kilometri fără a fi oprite. Infrastructura inamicilor era redusă sistematic la moloz.
România — aliat strategic al Germaniei și furnizor principal de petrol din Ploiești — devenise o țintă vitală. Declarația de război din 1942 oferea acum și justificarea politică pentru ce urma să vină.
Ploiești – inima care alimenta Wehrmachtul
Orașul Ploiești era considerat „aurul negru” al Axei. De acolo plecau sute de mii de barili de petrol spre Germania. Fără acest combustibil, tancurile lui Hitler nu s-ar mai fi mișcat, iar avioanele lui Goering n-ar mai fi decolat.
Pe 1 august 1943, a avut loc Operațiunea Tidal Wave — un atac masiv aerian al SUA, cu peste 170 de bombardiere B-24 Liberator. A fost una dintre cele mai sângeroase misiuni pentru americani, dar și una dintre cele mai distrugătoare pentru România.
Rafinăriile au fost lovite, cartiere întregi devastate, mii de oameni uciși. Ploieștiul ardea, iar fumul era vizibil de la zeci de kilometri.
Atacul avea nu doar un scop militar, ci și un mesaj: războiul nu mai era departe – venise chiar deasupra noastră.
Bucureștiul – capitala sub foc
Dar nu doar Ploieștiul a fost ținta cerului american. În aprilie și mai 1944, valuri întregi de bombardiere au atacat Bucureștiul, sub pretextul distrugerii comunicațiilor și a centrelor de comandă germane.
În realitate, loviturile au afectat masiv populația civilă. Clădiri istorice, spitale, biserici și cartiere întregi au fost rase de pe fața pământului. Mii de morți, zeci de mii de răniți.
Orașul trăia în fiecare noapte cu groaza sirenelor și a sunetului ascuțit al bombelor. Fiecare bloc putea deveni ruină. Fiecare stradă — un mormânt colectiv.
O declarație care a deschis cerul durerii
În final, declarația de război împotriva SUA nu a adus niciun câștig strategic României. Nu a consolidat prietenia cu Hitler, nu a întărit apărarea țării și nici nu a influențat cursul războiului.
Dar a oferit un cadru legal și simbolic pentru bombardamente devastatoare. România devenea, în ochii Statelor Unite, nu doar un aliat al inamicului, ci un inamic declarat, o țintă legitimă pentru forța aeriană cea mai puternică de pe planetă.
A fost, poate, una dintre cele mai scumpe fraze din istoria politică a României. O semnătură pe o foaie. Și apoi — mii de morți, orașe în ruine, o generație înfricoșată.
O țară mică, prinsă în războiul celor mari
România nu a fost niciodată un actor principal în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar a jucat un rol esențial în economia și strategia Axei. Cu resurse naturale vitale pentru Germania și cu o armată trimisă pe frontul de est, a devenit o piesă importantă într-un joc de șah global — fără însă a controla tabla.
Declarația de război împotriva Statelor Unite a fost mai puțin o decizie de stat și mai mult o formă de supunere față de voința unui imperiu muribund. România nu avea capacitatea, nici interesul real de a înfrunta SUA. Nu a tras un foc de armă asupra acestei țări. Și totuși, a plătit.
Loviturile aeriene ale americanilor, devastatoare și implacabile, nu au vizat doar armata sau rafinăriile. Au lovit sufletul unei țări: orașele, familiile, speranțele.
La nici doi ani de la acea declarație formală, România se întorcea împotriva Germaniei și căuta salvare tocmai de la cei pe care îi „provocase” — Aliații. O răsturnare de situație care arată cât de fragilă și manipulabilă poate fi soarta unei națiuni mici, când marile puteri decid soarta lumii.
Războiul nu a fost al nostru. Dar consecințele lui, da.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
Surse:
- Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român
- Dennis Deletant – Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime
