Ziua de 9 noiembrie, simbol al contrastelor: tragedie, speranță și renaștere pentru Germania

Puține date din istoria unei națiuni concentrează atât de multă încărcătură simbolică precum 9 noiembrie în Germania. Este o zi care traversează secolul XX ca un fir roșu între tragedie și eliberare, între teroare și speranță. Într-o singură dată, memoria colectivă germană reunește momente care au prăbușit imperii, au aprins flăcări de ură și au dărâmat ziduri de beton și ideologie.

Totul începe în 1918, când social-democratul Philipp Scheidemann iese pe balconul Reichstagului din Berlin și proclamă sfârșitul monarhiei.

„Muncitori și soldați, fiți conștienți de semnificația istorică a acestei zile. Vechea și putredă monarhie s-a prăbușit. Trăiască noua, trăiască Republica Germană!”,

a spus el mulțimii adunate în fața parlamentului. Kaiserul Wilhelm al II-lea abdicase, iar Germania pășea, pentru prima dată, în democrație. Dar această democrație avea să fie fragilă. Țara ieșea din Primul Război Mondial înfrântă, umilită și în criză. În doar câțiva ani, republica va fi zguduită de instabilitate și ură, iar extremele politice se vor ridica din ruinele speranței.

La 9 noiembrie 1923, un fost caporal al armatei germane, Adolf Hitler, încearcă să răstoarne guvernul printr-un puci la München. Tentativa eșuează, dar momentul marchează începutul unei mișcări care, zece ani mai târziu, va arunca Germania și lumea întreagă în prăpastia celui de-Al Doilea Război Mondial. Șaisprezece ani mai târziu, în aceeași zi de 9 noiembrie, istoria se va repeta sub o formă infinit mai sinistră.

În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, străzile Germaniei sunt acoperite de cioburi de sticlă. Sinagogi sunt incendiate, magazine evreiești jefuite, oameni bătuți și umiliți în public. Aproximativ o sută de evrei sunt uciși, iar peste 26.000 sunt deportați în lagăre de concentrare. Propaganda nazistă a numit acea noapte „Reichskristallnacht” – Noaptea cristalelor –, ca și cum ar fi fost doar o simplă revoltă. În realitate, a fost un pogrom organizat de stat, preludiul Holocaustului și începutul uneia dintre cele mai negre perioade din istoria omenirii.

„Juda va și trebuie să cadă”, proclama atunci Robert Ley, șeful Frontului Muncii nazist. Cuvintele sale anunțau genocidul ce avea să vină. Acea noapte din 1938 rămâne până astăzi o rană deschisă în conștiința germană. 9 noiembrie este, pentru mulți, ziua rușinii naționale – simbolul prăbușirii morale a unei societăți întregi.

Dar istoria a rezervat aceleiași date o răscumpărare. Pe 9 noiembrie 1989, la Berlin, o simplă conferință de presă s-a transformat, fără ca nimeni să-și dea seama, într-un moment care avea să schimbe lumea. Günter Schabowski, purtătorul de cuvânt al guvernului est-german, a primit în grabă, înainte de conferință, un document cu noile reglementări privind libertatea de circulație — o măsură gândită de Partidul Comunist pentru a calma presiunea tot mai mare a populației, care cerea libertate de mișcare și reforme.

Textul spunea că cetățenii din Germania de Est vor putea călători în străinătate „în anumite condiții”, începând de a doua zi. Însă Schabowski, care nu participase la discuțiile interne, a răspuns confuz la întrebările jurnaliștilor. Când un reporter l-a întrebat când intră în vigoare noile reguli, el a răspuns, ezitant: „Din câte știu... imediat. Fără întârziere.”

Acea propoziție scurtă a avut efectul unui cutremur. În câteva minute, agențiile de presă au transmis vestea în toată Germania: „Granițele s-au deschis.” Est-germanii, convinși că pot trece liber în Berlinul de Vest, au început să se adune în masă la punctele de trecere de la Bornholmer Strasse, Checkpoint Charlie și Potsdamer Platz.

Grănicerii, complet nepregătiți și fără ordine clare, au încercat să controleze mulțimea, dar presiunea a devenit copleșitoare. În jurul orei 23:30, locotenent-colonelul Harald Jäger, aflat la Bornholmer Strasse, a cedat: a ridicat bariera și a lăsat oamenii să treacă. În doar câteva minute, fluxul de mii de oameni s-a transformat într-un val de libertate.

În acea noapte rece de toamnă, la lumina reflectoarelor și a lacrimilor, Poarta Brandenburg — cândva un simbol al divizării — a redevenit poarta libertății. Sute de berlinezi din est și vest s-au cățărat pe zid, au cântat, au dansat și au bătut în betonul gri cu ciocane și lopeți. În aer se simțea o bucurie aproape incredibilă, un amestec de ușurare și neîncredere. Ceva imposibil devenise real.

Imaginile transmise în toată lumea au surprins mai mult decât o frontieră prăbușită: au arătat sfârșitul unei ere. Zidul care despărțise familii, prieteni și destine timp de 28 de ani se destrăma sub ochii lumii. În doar câteva zile, fluxul de oameni prin punctele de trecere devenea o mare de speranță. Vagoanele de tren, mașinile și trotuarele Berlinului erau pline de îmbrățișări, pancarte improvizate și lacrimi.

VIDEO: Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989).

„Eram în pragul nebuniei. Dintr-odată, granița nu mai exista. Libertatea era reală”, își amintește un fost locuitor al Berlinului de Est.

„Nu era doar un zid între două orașe — era un zid între două lumi”, avea să spună ulterior istoricul germano-britanic Heinrich August Winkler. „Căderea lui a fost începutul sfârșitului pentru întregul Război Rece.”

Pentru est-germani, momentul a fost eliberator, dar și tulburător. După decenii de control și izolare, granițele se deschideau brusc, iar lumea părea mai mare ca niciodată. Pentru vestici, era o confirmare că istoria poate, uneori, să repare ceea ce părea iremediabil.

Ceea ce s-a întâmplat la Poarta Brandenburg în acea noapte a devenit simbolul reconcilierii unei națiuni și al unei Europe care învăța să respire din nou liber. Zidul căzut nu a fost doar un final, ci și un început — al unei Germanii care își regăsea unitatea și, odată cu ea, încrederea în democrație.

Pentru Germania, 9 noiembrie 1989 nu este doar o dată istorică. Este o renaștere. Odată cu prăbușirea Zidului, întreaga Europă de Est se deschide. Regimurile comuniste încep să cadă rând pe rând, iar conflictul Est-Vest, care a definit o jumătate de secol, se încheie. Pe 3 octombrie 1990, Germania devine din nou un stat unitar. Reunificarea politică se întâmplă repede, cea socială și culturală va avea nevoie de decenii.

Astăzi, la fiecare 9 noiembrie, Germania privește înapoi nu doar cu mândrie, ci și cu luciditate. Este o zi în care lumina și umbra istoriei se întâlnesc. O zi a comemorării și a sărbătorii, a rușinii și a bucuriei. Istoricii germani o numesc Schicksalstag – Ziua destinului.

„Nu putem separa libertatea de amintirea crimei”, spunea, într-un discurs recent, președintele federal Frank-Walter Steinmeier. „Cele două aparțin aceleiași lecții: democrația nu e garantată, ea trebuie apărată zi de zi.”

De aceea, 9 noiembrie rămâne o zi de reflecție profundă. O zi în care Germania se privește în oglindă și își amintește drumul de la ruinele Reichului până la Europa unită. Între cioburile sparte din 1938 și zidurile dărâmate în 1989 se află povestea unei națiuni care a învățat, dureros, că libertatea și responsabilitatea merg întotdeauna împreună.

Sursa: Deutsche Welle, arhive istorice germane.