România: Procesul care a condamnat un strigoi
Pe 25 mai 1913, într-un sat din județul Mehedinți, autoritățile au fost chemate să intervină într-un caz care părea desprins din legende. Un om decedat a fost acuzat că bântuie satul și provoacă moartea celor vii. A fost deschis un proces. Iar strigoiul... a fost condamnat.
25 mai 1913, Mehedinți
Un caz documentat din România interbelică descrie cum un sat întreg a cerut intervenția justiției împotriva unui strigoi. Autoritățile au organizat o anchetă oficială și au emis un ordin de deshumare.
Teroarea din satul izolat
În primăvara anului 1913, satul Obârșia de Câmp din județul Mehedinți era cuprins de panică. Mai mulți săteni au murit brusc, fără semne clare de boală. Unii au fost găsiți fără suflare în pat, cu expresii înfricoșate pe chipuri, de parcă ar fi văzut ceva îngrozitor înainte de a muri. Într-un caz, o femeie a povestit că soțul ei a strigat în somn: „E aici, mă cheamă!” – și a murit în zori.
Copiii se trezeau plângând, convinși că au fost urmăriți prin casă. Animalele refuzau să intre în anumite grajduri, iar un cal a fost găsit mort, cu urme ciudate în jurul lui. Toate aceste întâmplări păreau să ducă spre un singur nume: Ion Toma. Bătrânul murise de moarte naturală în iarnă, dar încă era prezent în visele și spaimele oamenilor.
Unii susțineau că îl văzuseră noaptea prin grădini, umblând în liniște și privindu-i fix. O femeie bătrână, considerată vrăjitoare de către unii, spunea că „duhul lui nu s-a liniștit” pentru că nu fusese îngropat cu ceaslovul în mână. Alții vorbeau despre un păcat ascuns, o blestemare nespusă, o veche nedreptate care-l ținea legat de lumea celor vii.
Speriați, sătenii s-au dus mai întâi la preot. Acesta a încercat să liniștească spiritele cu o slujbă de dezlegare. N-a funcționat. Apoi la primar. Acesta, temându-se de o revoltă sau un exod al sătenilor, a apelat la autoritățile județene. În cele din urmă, cazul a ajuns la judecătoria locală.
Procesul strigoiului
Judecătorul, pus într-o poziție delicată, a decis să trateze cererea ca pe un „caz de tulburare publică”. A fost emis un ordin provizoriu prin care se permitea deshumarea „pentru restabilirea ordinii și liniștii în comunitate”.
Pe 25 mai 1913, în prezența unui notar și a unui agent sanitar, mormântul lui Ion Toma a fost deschis. Martorii au afirmat că trupul era „prea bine conservat”, că avea „un zâmbet strâmb pe buze” și „un fir de sânge în colțul gurii”. Toate acestea au fost considerate dovezi ale strigoismului.
Trupul a fost supus unui „ritual juridico-religios”: i s-a înfipt un țăruș în inimă și a fost incinerat parțial. Procesul a fost consemnat într-un registru oficial ca fiind „rezolvat în favoarea păcii sociale”.
Între realitate și superstiție
Documentele există și astăzi într-o arhivă din Turnu Severin, clasificate drept „cazuri excepționale de ordin public”. Într-un dosar prăfuit, cu coperți groase de carton, se păstrează minuta procesului, declarațiile martorilor, chiar și o schiță rudimentară a ritualului. Istoricii care au analizat cazul îl consideră o dovadă a modului în care statul român de la începutul secolului XX tolera – și uneori legitima – intervențiile superstițioase ale comunităților rurale.
În lipsa unor mijloace de educație sau sprijin psihologic, autoritățile locale preferau adesea să valideze simbolic acțiunile sătenilor pentru a menține ordinea. În cazul de față, procesul nu a fost doar o manifestare a credinței populare, ci o formă colectivă de terapie, de exorcizare a fricii.
Pentru localnici, însă, acel 25 mai a fost ziua în care spaima a încetat. Nimeni n-a mai visat chipul lui Ion Toma. Și nimeni n-a mai murit subit... pentru o vreme. Într-un sat fără doctor, psiholog sau sprijin spiritual real, un țăruș și focul au fost mai convingători decât orice altă formă de rațiune..
Când frica bântuie o comunitate, chiar și moartea poate ajunge în boxa acuzaților.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
