Nakba – ziua catastrofei palestiniene (15 mai 1948)
Pe 15 mai 1948, ziua de după proclamarea statului Israel, a început exodul forțat a peste 700.000 de palestinieni. Numită Nakba – Catastrofa –, această zi simbolizează începutul unei traume istorice care persistă până în prezent și influențează profund Orientul Mijlociu.
Proclamarea Statului Israel și retragerea Marii Britanii
Pe 14 mai 1948, în Tel Aviv, David Ben-Gurion rostea o declarație care avea să schimbe definitiv harta Orientului Mijlociu: proclamarea statului Israel. În aceeași zi, Marea Britanie își încheia oficial mandatul asupra Palestinei, punând capăt unei administrări coloniale care durase peste două decenii și lăsând în urmă o regiune tensionată, profund divizată etnic și religios. Noul stat israelian a fost recunoscut rapid de Statele Unite și, la scurt timp, de Uniunea Sovietică – două superputeri aflate altfel în conflict ideologic total. Dar pentru vecinii arabi, această proclamare a fost percepută ca un act de agresiune și colonizare.
Reacția lumii arabe și declanșarea războiului
Pe 15 mai, exact a doua zi, lumea arabă a reacționat: Egipt, Siria, Iordania, Liban și Irak au intrat în război împotriva statului Israel. A început astfel Primul Război arabo-israelian, care nu s-a soldat doar cu pierderi militare, ci cu o tragedie umană de proporții epocale: exodul a peste 700.000 de palestinieni.
Exodul și trauma colectivă
Mulți dintre aceștia au fost forțați să-și părăsească locuințele, unii sub amenințarea armelor, alții fugiți din calea luptelor sau evacuați în panică din satele și orașele ocupate. Această zi – Yawm an-Nakba în arabă, „Ziua Catastrofei” – nu este doar o dată în calendar pentru poporul palestinian. Este o ruptură profundă în istoria și identitatea lor.
Pierderea definitivă a căminului
Fiecare dintre cei 700.000 de palestinieni alungați avea o casă, o grădină, o moschee sau o biserică în care se ruga, o școală în care învățau copiii să scrie și să citească. Sute de sate au fost complet golite de locuitori, iar multe dintre ele au fost distruse metodic, ca să nu mai poată fi revendicate.
De la refugiați temporari la diaspora permanentă
La început, exilul părea temporar. Familiile și-au ascuns cheile de la casă sub pietre sau în cingătorile tradiționale, convinse că vor reveni în câteva săptămâni. Dar războiul s-a încheiat, iar casele nu le-au mai aparținut. În locul lor au fost construite așezări israeliene, iar pământurile au fost expropriate prin lege.
Cauze profunde și confruntarea ideologică
Tensiunile dintre comunitatea evreiască și cea arabă din Palestina se amplificaseră în perioada interbelică, mai ales după ascensiunea nazismului și creșterea imigrației evreiești din Europa. Proiectul sionist și revendicările palestinienilor asupra aceleiași bucăți de pământ au devenit incompatibile.
Eșecul solidarității arabe
Pentru statele arabe, intrarea în război a fost o declarație de solidaritate panarabă, dar și o încercare de a-și extinde influența în regiune. Însă armatele arabe, slab coordonate și nepregătite, nu au reușit să oprească avansul forțelor israeliene.
O diaspora întinsă pe generații
Cei peste 700.000 de palestinieni care au fugit sau au fost expulzați nu au mai fost lăsați să se întoarcă. Taberele de refugiați în care s-au stabilit provizoriu au devenit „acasă” pentru generații întregi. Astăzi, urmașii lor numără peste 5 milioane, răspândiți în Iordania, Liban, Siria, Cisiordania, Fâșia Gaza și diaspora.
Nakba – Încă o realitate vie
Nakba nu este doar un episod din trecut, ci o realitate vie care modelează prezentul și viitorul. Este cheia înțelegerii conflictului israeliano-palestinian modern. Este motivul pentru care negocierile de pace au eșuat de atâtea ori – pentru că nu este vorba doar de teritorii, ci de dreptul la întoarcere, de recunoașterea durerii, de restaurarea unei demnități pierdute. Pentru palestinieni, dreptatea nu poate fi negociată fără recunoașterea Nakbei.
Un conflict între două viziuni incompatibile
Pentru israelieni, această comemorare este adesea percepută cu suspiciune sau respinsă ca propagandă. Tensiunea între aceste două viziuni – una care celebrează o naștere și alta care deplânge o pierdere – stă la baza imposibilității reconcilierii.
Simboluri ale Nakbei și lupta pentru memorie
Pentru palestinieni, Nakba a devenit mai mult decât o tragedie istorică – este un simbol identitar. Cheia casei pierdute, certificatul de proprietate, fotografia veche a unui sat acum ras de pe hartă – toate acestea sunt păstrate și transmise din generație în generație. În fiecare an, pe 15 mai, palestinienii din teritoriile ocupate, din taberele de refugiați și din diaspora organizează marșuri, ceremonii și manifestații pentru a păstra vie memoria pierderii lor.
Un viitor încă nescris
Conflictul israeliano-palestinian rămâne una dintre cele mai sensibile și complicate dispute geopolitice ale lumii moderne. Fără recunoașterea suferinței cauzate de Nakba și fără o soluție justă pentru refugiați, pacea rămâne o promisiune amânată. Poate că răspunsul nu stă doar în tratate și negocieri, ci și în empatie, memorie și curajul de a privi istoria în față, cu toate umbrele ei.
Istoria nu este doar o succesiune de victorii sau înfrângeri, ci și o memorie colectivă dureroasă. Nakba ne arată cât de rapid o linie trasată pe hartă poate rupe o comunitate în două. În mijlocul geopoliticii, diplomației și conflictelor, rămân oamenii – strămutați, uitați, dar nu tăcuți.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
1948: Creation & Catastrophe
Un documentar care oferă perspective atât palestiniene, cât și israeliene asupra evenimentelor din 1948:
