Marine Le Pen, interzisă în cursa prezidențială. Suveraniștii francezi acuză un complot politic.

Marine Le Pen, liderul emblematic al partidului francez Rassemblement National, a fost condamnată la patru ani de închisoare, dintre care doi cu suspendare, și i s-a interzis exercitarea oricărei funcții publice pentru o perioadă de cinci ani. Sentința a fost pronunțată în urma acuzațiilor privind deturnarea fondurilor europene, într-un dosar care vizează presupusa plată fictivă a unor angajați ai partidului din banii destinați asistenților europarlamentari.

Concret, instanța a stabilit că între 2004 și 2016, Le Pen și alți membri ai partidului ar fi folosit fonduri de la Parlamentul European pentru a plăti colaboratori care, de fapt, nu desfășurau activitate parlamentară, ci lucrau pentru partid în Franța. Dosarul a fost considerat o problemă de integritate publică, însă susținătorii săi denunță caracterul său „strict politic”.

Jordan Bardella, actualul lider al RN și succesor desemnat al lui Le Pen, a declarat că „Franța a intrat într-o epocă periculoasă, în care justiția devine armă electorală”. La rândul său, Le Pen a transmis că „nu se va lăsa intimidată” și că va organiza o „mobilizare națională” împotriva ceea ce numește „o lovitură juridică mascată”.

Tensiunile interne cresc în tabăra naționalistă franceză, iar frustrarea populară e în creștere în rândul electoratului care se simte tot mai exclus de la deciziile democratice. În timp ce presa internațională vorbește despre „o destabilizare programată a dreptei populare”, alții compară evenimentele recente cu ceea ce s-a întâmplat, nu demult, într-o țară din estul Europei, mai precis chiar aici la noi în România.

În România, în contextul creșterii în sondaje a unui candidat suveranist considerat outsider, alegerile prezidențiale au fost suspendate. Motivul oficial invocat de autorități a fost existența unor „ingerințe străine în procesul electoral”, însă până în prezent nu au fost făcute publice probe concludente care să confirme o asemenea intervenție. Mai multe organizații civice și analiști politici au subliniat că suspendarea alegerilor a survenit în momentul în care candidatul în cauză devenise favorit în intențiile de vot.

Această paralelă între Franța și România scoate la lumină o tendință comună: ascensiunea partidelor suveraniste pare să fie sistematic blocată – fie prin decizii judiciare, fie prin măsuri administrative excepționale. Deși fiecare caz are particularitățile sale, întrebarea rămâne: mai au naționaliștii o șansă reală în democrațiile europene sau sunt excluși din start, pe alte căi decât votul?

Răspunsul nu este simplu, dar un lucru devine tot mai clar: Bruxelles-ul, în forma sa instituțională, urmărește consolidarea unei Europe federale, în care statele membre să cedeze din ce în ce mai multă suveranitate în favoarea unei structuri centralizate. De la deciziile privind migrația și politica fiscală, până la tranziția energetică sau politica externă comună, tendința este clară – controlul se mută tot mai sus, departe de cetățeanul obișnuit și de aleșii locali.

În acest context, partidele suveraniste – care pledează pentru păstrarea identității naționale, controlul frontierelor, protejarea economiei locale și decizii luate „la București, nu la Bruxelles” (ca să folosim o formulă familiară) – devin o problemă. Nu doar o problemă electorală, ci una de sistem. Ele pun sub semnul întrebării însăși direcția în care se îndreaptă proiectul european. Iar reacția instituțiilor europene și a elitelor politice pare a fi din ce în ce mai puțin tolerantă.

Demonizarea suveraniștilor ca fiind „antieuropeni”, „extremiști”, „rusofoni” sau „pericole pentru democrație” a devenit o practică recurentă. Însă votul popular pare să contrazică această etichetare.

De la Italia și Franța, până la Olanda, Polonia și chiar Germania, tot mai mulți cetățeni europeni susțin formațiuni politice care contestă actualul model de integrare. Nu este vorba doar despre o reacție de moment sau despre nemulțumiri punctuale, ci despre o schimbare profundă de viziune: tot mai mulți europeni resping ideea unei Europe federale, centralizate și preferă o Uniune Europeană a națiunilor, cu suveranitate sporită pentru statele membre.

În Italia, coaliția de guvernare este condusă de Giorgia Meloni și partidul său, Fratelli d’Italia, o formațiune conservatoare, naționalistă și eurosceptică, care a câștigat alegerile din 2022 cu un discurs clar suveranist și anti-establishment. Meloni promovează un model de integrare europeană „bazat pe respectul identităților naționale, nu pe ștergerea lor”.

În Olanda, alegerile legislative din noiembrie 2023 au fost câștigate de Geert Wilders și Partidul Libertății (PVV), o formațiune naționalistă care s-a poziționat ferm împotriva imigrației necontrolate, a dictatelor de la Bruxelles și a politicilor ecologice impuse de UE.

În Polonia, deși guvernul s-a schimbat în 2023, formațiunile conservatoare și eurosceptice rămân puternic susținute. În trecut, guvernele PiS (Dreptate și Justiție) s-au confruntat deschis cu Comisia Europeană pe teme precum independența justiției și suveranitatea constituțională.

În Germania, Alternativa pentru Germania (AfD), un partid inițial marginal, a cunoscut o ascensiune semnificativă, clasându-se pe locul doi în multe sondaje din estul țării. Cu o retorică anti-imigrație și critică față de Uniunea Europeană, AfD atrage tot mai mulți votanți care se simt abandonați de partidele tradiționale.

Franța rămâne un caz emblematic: Marine Le Pen și formațiunea sa Rassemblement National sunt constant pe primele locuri în sondaje, iar tinerii francezi se îndreaptă în număr tot mai mare spre partidele naționaliste. Excluderea ei din cursa prezidențială din 2027 ar putea accentua percepția că sistemul nu permite o alternativă reală la actuala direcție europeană.

Această tendință nu mai poate fi ignorată. Europa nu se mai împarte doar între stânga și dreapta, ci între două viziuni radical diferite: una federalistă, care vizează mai multă integrare, și una suveranistă, care vrea o Europă a națiunilor, cu granițe clare și politici adaptate la realitățile locale.

În fața acestei realități, ne putem aștepta la două scenarii:

1. Conflict deschis și polarizare – în care suveraniștii vor fi împiedicați sistematic să acceadă la putere, generând un sentiment tot mai acut de excludere și, în cele din urmă, radicalizare. Acest drum ar duce la fracturi sociale profunde, proteste și o criză a legitimității instituțiilor europene.
2. Adaptare și reformă – în care Bruxelles-ul va trebui să accepte că Europa nu poate fi condusă în mod uniform și că pluralismul ideologic trebuie să includă și vocile suveraniste. Ar însemna un pas înapoi din centralizare, dar un pas înainte pentru democrația reală.

Indiferent de drum, e limpede că Europa intră într-o etapă de reconfigurare. Iar întrebarea esențială care se conturează este: vor permite instituțiile europene ca aceste voci să joace după reguli egale? Sau le vor exclude preventiv,prin mijloace care nu țin de urne, din teamă că ar putea câștiga?

Surse: The Guardian, Financial Times, Radio Europa Liberă, Calea Europeană