Lumina care a înghițit muntele: cazul OZN de la Monte Musinè

O zi obișnuită… până când cerul a devenit electric

Monte Musinè e un masiv montan aproape de Torino, încărcat de legende vechi – de la ritualuri păgâne la povești cu portaluri temporale. Dar nimic nu a pregătit localnicii pentru ce avea să se întâmple pe 10 mai 1978.

În jurul orei 20:45, cerul a început să capete o nuanță stranie, între albastru electric și oțel înmuiat. Nu era furtună, nu erau nori negri. Era… ceva altfel. Ca și cum atmosfera însăși își ținea respirația.

Un cioban a fost primul care a văzut-o: o sferă luminoasă, plutind deasupra crestei, perfect rotundă, nemișcată, dar parcă vie. Apoi au apărut altele. Trei, patru, poate cinci. Se învârteau încet, fără zgomot, ca niște planete în miniatură. Nimeni nu putea spune de unde veneau sau ce făceau acolo.

Într-un sat din apropiere, toate televizoarele s-au stins brusc. Apoi s-au reaprins... dar pe fiecare canal era aceeași imagine: purici electronici și un țiuit constant. Localnicii își aminteau că niciun post TV italian nu mai funcționase normal timp de aproape 15 minute.

Pe versantul estic al muntelui, un grup de cinci alpiniști se pregătea să înnopteze. Dintre ei, doar patru aveau să coboare a doua zi fără incident. Al cincilea – Renato F. – avea să fie găsit ore mai târziu, zăcând în apropierea unei stânci, cu ochii larg deschiși, dar complet absent. Unul dintre prietenii lui a declarat:

„Cerul nu mai era cer. Era o pânză. Și lumina aia... nu lumina. Ne privea.”

Tot ce se întâmpla părea să sfideze fizica. Brusc, toate vietățile din zonă – păsări, câini, oi – s-au oprit. Nicio mișcare, niciun sunet. Un fel de tăcere „forțată”, cum avea să o descrie ulterior un localnic bătrân:

„Era ca și cum Dumnezeu apăsase pe pauză. Sau ca și cum altcineva apăsase ‘stop’.”

Și apoi, la fel de brusc cum apăruse, totul a dispărut. Sferele. Lumina. Tăcerea. A urmat o noapte rece și grea, cu o teamă care nu trecea. Ceva se schimbase.

Dar întrebarea rămâne: Ce a coborât atunci din cer? Și de ce a ales Monte Musinè?

Cazul Renato: răpire, halucinație sau... altceva?

Renato F., 26 de ani, era un tânăr alpinist amator, cunoscut printre prieteni pentru spiritul lui practic și pentru scepticismul aproape agresiv față de tot ce ținea de „povești cu extratereștri”. În seara de 10 mai 1978, urcase cu patru prieteni pe versantul estic al Monte Musinè pentru un traseu de o noapte, un obicei obișnuit în rândul pasionaților de munte din zona Torino.

La ora 21:10, grupul a raportat că cerul s-a luminat dintr-odată, fără zgomot, ca și cum cineva ar fi aprins un reflector uriaș deasupra muntelui. În mijlocul acelui halou straniu, Renato a fost cel care s-a apropiat primul de marginea unei stânci, atras parcă de ceva ce ceilalți nu puteau percepe.

A fost ultima dată când l-au văzut până la miezul nopții.

În jurul orei 23:30, după două ore de căutări disperate, l-au găsit – culcat pe o lespede de piatră, cu ochii deschiși, dar complet deconectat. Respira normal. Nu avea răni vizibile. Dar nu răspundea, nu se mișca și părea să nu recunoască pe nimeni.

Când a fost dus la spitalul Sant'Anna din Torino, medicii au fost contrariați. Nu era în comă, nici în șoc traumatic tipic. Un raport intern a notat:

„Pacientul prezintă o disociere severă. Conștient, dar incapabil să relaționeze logic. Pupilele dilatate, tahicardie ușoară, urme inexplicabile de abraziuni liniare pe antebrațul stâng – ca niște arsuri superficiale.”

Când și-a revenit parțial a doua zi, Renato a spus doar atât:

„A fost lumină. Dar nu de pe lume. O lumină care te ține, care intră în tine, care… nu te lasă să uiți, dar nici să-ți amintești tot.”

Apoi a izbucnit în plâns. Iar asta, potrivit surselor medicale, „nu semăna deloc cu reacția unui bărbat care a avut o simplă halucinație”.

Poliția a deschis o anchetă formală, dar a închis dosarul în mai puțin de o săptămână. În comunicatul oficial se vorbea despre „epuizare fizică, hipoxie de altitudine și posibilă reacție psihogenă la stimuli de grup”. Cu alte cuvinte, a fost stresat, a visat și toți ceilalți s-au panicat. Simplu.

Doar că... Renato nu a mai fost niciodată același.

A părăsit Torino în anul următor. A renunțat la munte, la prieteni, la tot. Într-un interviu rar acordat ziarului La Stampa în 1983, a spus:

„Nu am fost răpit. Dar nici aici n-am fost. A fost ceva între. Și adevărul… adevărul e că nu vreți să știți.”

Renato n-a mai vorbit niciodată despre ce i s-a întâmplat. Dar în comunitatea pasionaților de OZN-uri, cazul său e și azi o enigmă – o întâlnire care s-a petrecut… dar n-a fost niciodată înțeleasă.

Ancheta oficială: explicație meteo absurdă

Poliția locală a clasat cazul ca „halucinație colectivă cauzată de descărcări atmosferice neobișnuite”. Presa națională a râs. Localnicii au tăcut. Iar Monte Musinè a început să primească vizitatori – pasionați de OZN-uri, ezoteriști, chiar și câțiva oameni de știință.

În lunile următoare, zona a devenit celebră pentru un fenomen repetitiv: compasele se defectau, aparatele foto refuzau să funcționeze, iar animalele din zonă deveneau agitate fără motiv.

Misterele din umbră: ce se ascunde în Musinè?

Unii cercetători au afirmat că muntele se află pe o „axă energetică” care leagă Alpii de zone cu activitate geomagnetică crescută. Alții au notat că, de-a lungul secolelor, aici au fost raportate apariții bizare, inclusiv în timpul Imperiului Roman.

Un jurnal vechi descoperit într-o mănăstire părăsită din apropiere nota în anul 1643:

„Luminile cerului s-au pogorât din nou. Un păstor a fost găsit rătăcind fără vorbe și fără minte.”

Cazul Monte Musinè rămâne un mister nerezolvat. Oficial, nu s-a întâmplat nimic. Neoficial, prea mulți oameni au văzut. Prea mulți au tăcut. Și un singur om a fost… luat, pentru scurt timp.

Poate că adevărul nu este „acolo, undeva” — ci aici, în vârfurile pe care nu vrem să le privim prea atent.

🧭 Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.