„Ghidul morocănos”. Când muzeele își pierd solemnitatea și câștigă public
În Düsseldorf, un muzeu atrage mulțimi cu un „ghid morocănos” care își ceartă vizitatorii și le ridiculizează ignoranța. Biletele sunt sold-out, semn că, într-o cultură obosită de solemnitate, și muzeele devin spectacol.
Într-o seară răcoroasă de toamnă, în muzeul Kunstpalast din Düsseldorf, vizitatorii nu au venit să contemple liniștea artei. Au venit să fie certați. În fața unei sculpturi renascentiste a lui Hercule, ghidul Joseph Langelinck își provoacă grupul să numească, în ordine cronologică, cele douăsprezece munci ale eroului. O femeie răspunde timid, iar el o admonestează teatral: dacă tot știe, de ce nu o face cu voce tare, „ca să audă și cei din spate”? Publicul râde, apoi își mușcă buzele. Brusc, vizita la muzeu pare un examen improvizat.
Turul său, vândut sub reclama „morocănos și foarte neplăcut”, costă doar 7 euro, dar biletele sunt epuizate până anul viitor, potrivit The Guardian. În cele 70 de minute, ghidul, interpretat de artistul profesionist Carl Brandi, mustră vizitatori pentru ignoranță generală, pentru priviri ascunse către telefon sau, mai grav, pentru o atitudine prea relaxată într-un templu al culturii.
„Încerc să-i fac să se simtă cât mai ignoranți posibil”, spune Brandi. „Nu insult personal pe nimeni. Îi insult ca grup. Disprețul meu e îndreptat spre o ignoranță implicită care s-ar putea să nici nu existe.” Paradoxal, acesta este, de fapt, confortul.
Într-o epocă în care nimeni nu-ți mai spune „nu știi”, cineva o face cu patos teatral.
Succesul este surprinzător doar la suprafață. Oamenii sunt obișnuiți cu formate de comedie în care artistul atacă publicul, dar nu sunt obișnuiți să fie interogați în ritmul unei plimbări de muzeu. Brandi joacă un personaj, dar nu se distanțează de public prin scenă sau lumini. Privirea lui cade direct peste tine. Umorul râs-strâmb, ușor dureros, devine memorabil.
Directorul muzeului, Felix Krämer, recunoaște că inspirația vine parțial din fenomenul restaurantelor cu chelneri nepoliticoși, precum Karen’s Diner din Sydney. Trendul s-a transformat într-o mică industrie globală. Pare că am dezvoltat o poftă colectivă pentru aroganță controlată, atâta timp cât e clară convenția. În Germania, tradiția locală a ospătarilor cu replici tăioase adaugă o nuanță culturală: vizitatorul știe că intră într-o zonă de „haz belicos”. În fond, câte popoare se laudă cu tradiția propriei proaste dispoziții?
Dar dincolo de glume, există o tensiune reală: muzeele simt presiunea de a demonstra valoarea subvențiilor publice. Trebuie să atragă oameni care nu vin pentru Beethoven sau Botticelli, ci pentru experiențe. Audioghidurile nu mai sunt suficiente. Zgomotul tăcut al unei săli de expoziție nu mai impresionează generația care schimbă clipurile la trei secunde. De aceea apar formate experimentale care combină cultura cu senzaționalul controlat.
În Stuttgart, Casa Istoriei găzduiește seri în care vizitatorii pot umbla goi printre exponate. Argumentul oficial este eliberarea de convenții sociale pentru a percepe arta „cu toată pielea”. În Olanda, la muzeul Voorlinden, turiștii sunt invitați să meargă în șosete, pentru o „experiență senzorială liniștită”. Muzeografi din Europa confirmă că vizitatorii tineri vor să simtă arta, nu doar să o privească. Ochiul singur nu mai este suficient. Într-un fel, instituțiile culturale încearcă să răspundă la o lume care a devenit tactilă, rapidă, fizică. Atingerea, umilința teatrală, absurdul — toate devin instrumente curatoriale.
Brandi vede aici o problemă structurală:
„În muzeele de artă există mereu un dezechilibru de putere. Muzeul spune: noi decidem ce merită văzut. Vizitatorii trebuie să se conformeze.”
Perturbarea convenției oferă o alinare ciudată. Mulți oameni, confruntați cu abstracții conceptuale, au simțit în tăcere că „nu înțeleg nimic”. Acum, cineva o spune cu voce tare, iar publicul izbucnește în râs. Este o formă de descărcare culturală. Validarea vine nu din a învăța ceva, ci din a fi împreună în confuzie.
La finalul turului, vizibil transpirat și tot mai sarcastic, ghidul lovește disperat într-un clopot care face parte dintr-o lucrare conceptuală. Are aerul unui profesor care tocmai a predat unei clase dificile. Publicul iese zâmbind. Mulți s-au simțit puțin umiliți, dar exact atât cât să se simtă treji.
O parte dintre participanți mărturisesc că nu ar repeta neapărat experiența imediat. Dar le-a plăcut faptul că arta a devenit ceva viu. „Modul în care a criticat curatoriatul muzeului a fost ingenios”, spune Lothar Richter, 68 de ani. Corinna Schröder, mustrată pentru șoaptă, admite: „Poate data viitoare când voi vizita muzeul voi merge doar pentru distracție.” Replica are două straturi: promisiune și reproș.
Fenomenul se înscrie într-o discuție mai amplă despre cum culturile occidentale gestionează plictisul și solemnitatea. Muzeele tradiționale au mizat pe prestigiu, distanță, etichete mici și pereți albi. Publicul digital, însă, dorește participare, nu venerare. Astăzi, instituțiile cultului frumosului trebuie să concureze cu concerte spontane, escape rooms, festivaluri imersive și realitate virtuală. Ce poate oferi o sculptură din secolul al XVI-lea împotriva unui YouTuber care țipă două ore?
În același timp, vizitatorii nu vin pentru informație strictă. Internetul o oferă deja. Ce caută este fricțiunea emoțională. Un ghid morocănos nu este doar o glumă, ci un simptom al unei rupturi culturale: muzeele nu mai pot fi doar depozite de obiecte. Trebuie să fie evenimente.
Într-un mod subtil, turul lui Langelinck este și o oglindă a anxietății contemporane. Ne e teamă să părem neștiutori, dar admitem cu ușurare când cineva sparge solemnitatea. Suntem publicul unei comedii în care rușinea devine acceptare. Poate că, fără să vrem, simțim nevoia să fim corectați.
Iar muzeul devine o scenă în care ne confruntăm cu propriul complex cultural. Dacă la final ieșim cu un zâmbet vinovat, turul și-a îndeplinit funcția. Nu ne-a învățat ce reprezenta sculptura, ci ceva mai important: că, uneori, nu înțelegem tot — și este în regulă.
Sursă principală: The Guardian
