Canonizarea părintelui Arsenie Boca a adus la Mănăstirea Prislop un val de oameni cum rar a fost văzut în zonă. Potrivit postului TV Antena 1, peste 30.000 de pelerini, veniți din toate regiunile țării, au urcat drumul îngust și umed, mulți pe jos, după ce șirul mașinilor a blocat accesul pe kilometri întregi. Frigul și ploaia măruntă nu au oprit pe nimeni, iar mulțimea, compactă și tăcută în multe momente, s-a așezat la rând spre mormântul celui care de acum poartă titulatura oficială de Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.

Ceremonia care a consfințit trecerea lui în rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Române a fost așteptată ani întregi. Sfântul Sinod aprobase canonizarea în iulie 2024, alături de alți mărturisitori ai secolului XX, iar proclamarea locală, organizată la Prislop, în județul Hunedoara, a devenit punctul culminant al unui proces dorit de credincioși și pregătit cu atenție de ierarhii Bisericii Ortodoxe. Ziua sărbătorii, 28 noiembrie, nu este întâmplătoare: este data morții părintelui, petrecută cu doar câteva săptămâni înainte ca România să treacă prin schimbarea istorică din decembrie 1989.

Pe esplanada din fața altarului, slujba de canonizare s-a ținut sub cerul plumburiu, iar pelerinii au rămas ore întregi în picioare. Unii au venit după nopți de drum, alții au urcat dealul în liniște, câțiva sprijiniți în baston. În apropiere, voluntarii au împărțit ceai fierbinte și pături, iar medicii de la punctul de prim ajutor au preluat câteva persoane care s-au simțit rău în aglomerație. În ciuda acestor momente de tensiune, mulțimea și-a păstrat direcția: spre mormânt, spre icoană, spre slujbă.

În timpul liturghiei, a fost prezentată oficial icoana sfântului, pictată conform normelor canonice și recunoscută de Sinod. Chipul părintelui – ascetic, cu privire blând-severă, în haine călugărești – a fost ridicat între steaguri și lumânări, în timp ce clopotele băteau rar, egal, peste vale. Momentul în care clericii au citit Tomosul de canonizare a marcat trecerea definitivă: Arsenie Boca, deja venerat în popor, devenea sfânt în calendar, cu rugăciuni dedicate, slujbă proprie și praznic anual.

Pentru mulți dintre cei veniți la Prislop, această recunoaștere a fost mai mult decât o procedură bisericească. În ultimii treizeci de ani, mormântul părintelui a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri de pelerinaj din România. Mii de oameni au venit an după an, în zile obișnuite sau la sărbători, aprinzând lumânări, lăsând bilețele, cerând ajutor sau iertare. Canonizarea nu a creat fenomenul, ci l-a așezat în ordine și l-a așezat sub semn oficial. Credincioșii nu au venit să descopere un sfânt nou, ci să vadă confirmarea celui pe care mulți îl simțeau drept aproape al lor.

Viața lui Arsenie Boca, privită istoric, nu a fost una liniștită. Născut la 29 septembrie 1910, în comuna Vața de Sus, județul Hunedoara, a studiat teologia și artele, a pictat, a slujit ca stareț, și a cunoscut presiunea regimului comunist, care l-a anchetat și reținut.

Naşterea și formarea: rădăcini, educaţie, talent artistic

Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus, județul Hunedoara — într-o familie de credincioşi ortodocşi, Iosif și Cristina Boca. La botez a primit numele Zian (unele surse scriu Zian Vălean), conform Fundatiei Arsenie Boca.

După studiile gimnaziale, a urmat Liceul Național Ortodox „Liceul Avram Iancu” din orașul Brad, unde a terminat cu rezultate remarcabile în 1929. În același an s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu (promoția 1929–1933).

Dezvăluindu-se talentul său artistic, după absolvirea teologiei a beneficiat de o bursă oferită de ierarhia bisericească: a început cursuri la Institutul de Arte Frumoase din București. Totodată, în paralel cu studiile artistice a asistat și la cursuri de medicină şi la studii de mistică creștină — un semn al preocupării sale pentru latura spirituală profundă.

Talentul său a atras atenţia profesorilor: un exemplu este profesorul de artă care i-a cerut să realizeze o pictură reprezentându-l pe Mihai Viteazul pentru scena de la Ateneul Român.

În 1939, înainte de a se călugări, a petrecut câteva luni la Muntele Athos (schitul românesc Prodromu) — un moment definitoriu de retragere, meditație și apropiere duhovnicească, care avea să orientaze întreaga sa viață, conform Wikipedia.

Călugăria și primii ani de stareț — Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus)

Întors în țară, spre începutul anilor ’40, Zian Vălean a răspuns chemării monahale. În 1940 a fost primit în viața monahală și a primit numele Arsenie. Două ani mai târziu, în 1942, a fost hirotonit preot și numit stareț al Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus (județul Brașov).

Sub conducerea sa, mănăstirea a cunoscut o veritabilă renaștere spirituală și cultural-artistă. Arsenie Boca nu a abandonat pictura — a început să decoreze interiorul bisericii, a lucrat la fresce și icoane, combinând viața monahală cu vocaţia artistică.

Această perioadă de la Brâncoveanu a fost descrisă ca „mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta de Sus” — mii de credincioși veneau la mănăstire, iar influența duhovnicească a lui Arsenie creștea.

Represiunea comunistă: arestări, restricții, mutări

După instaurarea regimului comunist, viața părintelui a intrat într-o altă fază — de persecutare, restricții și suferință. În 1945 a avut prima arestare, sub acuzații politice, dar a fost eliberat după două săptămâni.

În 1948, autoritățile l-au arestat din nou, acuzându-l de sprijinirea anticomuniștilor din zona muntoasă a Făgărașului. După eliberare, a fost transferat — în mod forțat — de la Brâncoveanu la Mănăstirea Prislop, din județul Hunedoara.

În anii care au urmat, represiunea s-a intensificat: între 1950 și 1956 a fost arestat de mai multe ori, a fost internat — inclusiv ca deținut muncitor la lucrările de la Canalul Dunăre–Marea Neagră, potrivit dosarelor regimului. În 1955, de pildă, a fost condamnat la șase luni de închisoare, a petrecut perioade la închisoarea Jilava, la Oradea, apoi a fost eliberat, dar a rămas sub amenințarea constantă a supravegherii politice.

În 1959, odată cu decretul de desființare sau diminuare a multor așezăminte monahale, comunitatea de la Prislop a fost dispersată, lui i s-a interzis slujirea — pus la index politic și profanat ca preot — fiind forțat să renunțe la haina monahală, potrivit Academia.

Exil interior, pictură și viața după interdicție

După aceasta, activitatea publică a părintelui aproape a încetat. Nu a mai slujit ca duhovnic, nu s-a mai regăsit ca stareț, ci a continuat — atipic pentru un cleric persecutat — o viață discretă de pictor bisericesc. Printre lucrările sale ulterioare se numără biserica din Drăgănești (județul Ilfov), pentru care a realizat picturi ce i se atribuie.

Deși era exclus de la slujire, reputația sa nu a dispărut — mulți credincioși continuau să îl caute pentru sfat, pentru rugăciune, se spune chiar că venitul la mormântul său — deși nu era canonizat — avea un caracter spiritual semnificativ.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut retras, sub supravegherea regimului, dar cu conștiința curată, lucrând la icoane și picturi — deși fără viață monahală publică.

La 28 noiembrie 1989, Arsenie Boca a murit la Sinaia. Dorința sa a fost să fie înmormântat la Prislop — acolo unde mulți credincioși îl cinstiseră ca pe un părinte duhovnicesc.

Moștenirea: duhovnicie, artă, venerare populară

De-a lungul vieţii, Arsenie Boca a combinat vocația clericală cu talentul artistic: ca pictor bisericesc, a lăsat biserici, fresce, icoane — o moștenire vizibilă. În paralel, a fost duhovnic, stareț, părinte spiritual — iar mii de oameni l-au cunoscut, l-au căutat pentru învățătură, i-au cerut spovedanie, rugăciuni, sfat, potrivit Doxologia.

Chiar sub regimul comunist, când slujirea i-a fost interzisă, mulți l-au perceput ca pe un far: omul care „a rezistat cu credință”, care a suportat prigoana și a continuat să trăiască în smerenie, ascultare și creație spiritual-artistică.

A murit fără să poată vedea libertatea care avea să vină peste câteva săptămâni, însă amintirea lui s-a transmis mai departe — prin oameni, prin povești, prin icoane și prin tăceri. La început discret, prin preoți, călugări și foști ucenici care îi pomeneau numele pe șoptite, apoi prin sutele de credincioși care urcau la mormântul de la Prislop, iar în timp această memorie s-a lărgit ca o undă: tăcută la început, vizibilă mai târziu, masivă în final. La aproape trei decenii după moartea sa, Prislopul devenise deja loc de pelerinaj — nu prin decizie oficială, ci prin credința oamenilor care veneau să aprindă o lumânare, să rostească o rugăciune, să caute liniște, mângâiere, răspunsuri. Viața lui nu a rămas o însemnare de arhivă, ci o prezență vie în conștiința credincioșilor, iar canonizarea nu a creat această lumină, ci doar a așezat-o în rânduială, confirmând ceea ce se întâmpla demult în inimile celor care îl căutau.

Ziua canonizării — din tăcerea anilor, spre lumina altarului

În ziua proclamării oficiale, la Prislop se simțea un fel de așteptare întinsă ca un fir peste mulțimea adunată. Nu era entuziasm zgomotos, ci o liniște lungă, doar întreruptă de rugăciuni și clopote. Oamenii stăteau la rând ore în șir, trecând încet, disciplinat, spre mormântul acoperit cu flori. În fața crucii, se făcea loc unul câte unul – fără grabă, fără opriri lungi, fără fotografii. Unii au îngenuncheat, alții și-au făcut cruce, alții au atins crucea de lemn cu vârfurile degetelor. După câteva clipe, se retrăgeau, iar următorii înaintau.

Autoritățile au supravegheat întreaga desfășurare, iar drumul blocat de mașini a fost monitorizat continuu. Jandarmi și pompieri au rămas pe traseu ore întregi, ghidând oamenii, asigurându-se că nimeni nu se pierde sau se rătăcește. Unii pelerini au pornit înapoi pe înserat, alții au rămas până târziu, așezați pe marginea drumului sau pe treptele care coboară spre vale. Pentru mulți, pelerinajul nu era doar participarea la slujbă, ci întregul drum, luat cap-coadă, din noaptea plecării până la întoarcerea înapoi în sate și orașe.

Importanța canonizării se măsoară nu doar în cifre și imaginile din timpul slujbei. Ea intră, de acum, în curgerea anilor: în fiecare 28 noiembrie, la Prislop se va auzi din nou troparele dedicate sfântului, iar mănăstirea va continua să fie un loc de oprire spirituală. Nu e vorba doar de recunoaștere publică, ci de continuitate. Arsenie Boca devine punct fix în calendar, în slujbe, în rugăciuni, în tradiție. Pentru Biserică, actul acestui an așază în rânduială o realitate vie; pentru credincioși, confirmă ceea ce pentru mulți era deja trăit.

În final, canonizarea de la Prislop rămâne un eveniment care nu sa încheiat în ziua slujbei. Ea deschide un drum lung, unul în care memoria unui om trecut prin încercări devine mărturie, icoană, nume rostit la liturghii. Oamenii au venit cu mii, cu zeci de mii, iar valea s-a umplut de pași, lumânări și tăceri. Dincolo de ceremonie, rămâne continuitatea unei credințe duse din om în om, din generație în generație.

Și poate că adevărata dimensiune a acestei zile nu stă nici în numărul pelerinilor, nici în discursurile ierarhilor, ci în imaginea repetată ore întregi la mormânt: câte o mână care se apropie, o frunte aplecată, o lumânare aprinsă. Un drum lung care împletește recunoașterea cu memoria. Iar în centrul acestui drum, un nume care, de acum, rămâne scris nu doar în inimile oamenilor, ci și în calendar: Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.

Surse principale: Wikipedia, Fundatia Arsenie Boca, Doxologia, Academia, Digi24 și Antena 1.

Canonizarea lui Arsenie Boca a adunat zeci de mii de pelerini la Prislop