Când ghilotina a coborât pentru ultima oară
Pe 5 mai 1939, Franța asista pentru ultima oară la o execuție publică cu ghilotina. Eugène Weidmann, un criminal carismatic și teatral, a fost decapitat în fața unei mulțimi curioase și entuziaste. Spectacolul grotesc a schimbat pentru totdeauna fața justiției franceze.
Versailles, 1939: Ultimul carnaval al morții
Era încă întuneric când mulțimea a început să se adune în fața închisorii Saint-Pierre din Versailles. Bătrâni, femei, tineri — unii cu scaune pliabile, alții cu termosuri de cafea. Veniseră să prindă loc în față. Nu la teatru, nu la cinematograf. Ci la ghilotină.
Pe 5 mai 1939, Franța își condamna un criminal la moarte: Eugène Weidmann, un cetățean german acuzat de șase crime brutale, inclusiv răpiri și jafuri, comise pe teritoriul francez. Ucisese cu sânge rece, dar și cu o anumită teatralitate care fascina presa. Ziarele îl porecliseră „străinul ucigaș cu ochi magnetici”.
Sentința era clară: decapitare publică, conform legii franceze. Erau ultimele luni înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Franța voia să-și demonstreze forța și dreptatea. Dar ceea ce urma să se petreacă în acea dimineață avea să dezvăluie nu o Franță severă, ci una bolnavă de spectacolul violenței.
Un mic spectacol înainte de zori
Execuția fusese anunțată discret, dar vestea circulase rapid prin ziarele de seară și prin gurile târgului. La ora 4 dimineața, când moartea trebuia să se producă în tăcerea rece a zorilor, străzile din fața închisorii Saint-Pierre erau deja un furnicar. Se adunaseră acolo mii de oameni – nu militanți ai dreptății, ci curioși, gură-cască, părinți cu copii de mână și tineri teribiliști care voiau să „vadă cum e”.
Unii își aduseseră scaune pliante. Alții stăteau pe acoperișurile magazinelor sau urcaseră în copaci pentru o priveliște mai bună. O femeie din mulțime vindea cafea în pahare de metal, iar un negustor ambulant trecea printre spectatori cu un coș de croissante proaspete, strigând ironic: „Petit déjeuner avant la mort!” – micul dejun înainte de moarte.
Când camionul care îl transporta pe Eugène Weidmann a apărut, s-a făcut liniște. Apoi un murmur ușor, ca la intrarea actorului principal într-un spectacol. Oamenii își întindeau gâturile, unii își pregăteau aparatele foto improvizate, acționate cu praf de magneziu. Se simțea o emoție stranie – nu groază, ci nerăbdare. Ca și cum orașul ar fi fost invitat la o premieră macabră.
Weidmann a coborât din vehicul calm, îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri. Avea părul pieptănat și privirea limpede, aproape absentă. Nu a opus rezistență. Nu a rostit niciun cuvânt. Unii spun că a zâmbit. Când a fost așezat în poziția fatală, în fața ghilotinei, întreaga mulțime a început să respire în același ritm. Și apoi — un zgomot sec, lama căzând, o fântână bruscă de sânge pe pavajul umed.
Ce a urmat nu a fost tăcere. Ci aplauze. Râsete. Fluierături. Cineva a strigat „Encore!” – ca după un act reușit. Un băiat de 10 ani, cocoțat pe umerii tatălui său, a izbucnit în hohote de râs.
Atmosfera nu avea nimic solemn. Era, în esență, un spectacol ambulant al unei societăți care nu mai făcea diferența între justiție și divertisment. Și în acel decor grotesc, sângele nu șoca. Era doar parte din regie.
O Franță șocată de propria imagine
Execuția a avut exact efectul opus celui scontat de autorități. În loc să inspire teamă sau respect, a revelat o societate hipnotizată de moarte, o comunitate care transforma justiția în spectacol, durerea în distracție.
Imaginile și relatările au stârnit o undă de șoc. Ministrul Justiției de atunci, Georges Bonnet, a fost profund revoltat de comportamentul publicului. Două luni mai târziu, Franța a interzis orice execuție publică. Ghilotina avea să mai funcționeze în spatele zidurilor închisorilor încă 40 de ani, dar niciodată în văzul lumii.
Weidmann a devenit astfel un simbol involuntar: nu doar al unei ultime decapitări publice, ci al unei schimbări de epocă. Franța, patria Revoluției și a ghilotinei, întorcea definitiv pagina.
Moartea ca distracție națională
Execuțiile publice fuseseră o tradiție în Franța timp de secole. În epoca medievală, spânzurătorile și arderea pe rug atrăgeau mii de oameni. În timpul Revoluției Franceze, ghilotina devenise un simbol al „egalității în moarte”. Dar în 1939, în pragul unei conflagrații mondiale, un astfel de spectacol părea desprins dintr-o altă lume.
Și totuși, oamenii veniseră cu copiii de mână. Pentru unii, era „o lecție de viață”. Pentru alții, doar o curiozitate. Un fotograf celebru chiar a reușit să surprindă imaginea sângelui pe trotuar — fotografie care a fost interzisă ulterior de autorități.
Execuția lui Weidmann a fost ultimul suflu al unei tradiții care murise moral de mult, dar care mai mișca prin reflexul mulțimii. Iar acea dimineață rece de mai a fost cortina finală.
Uneori, nu călăul e cel mai crud, ci spectatorii. Weidmann n-a fost doar ultima victimă a ghilotinei în public, ci și prima care a pus oglinda în fața unei societăți însetate de sânge.
🧭 Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
