Călugărul care a murit râzând: legenda cărții care ucidea cu o glumă

Italia, secolul al XIII-lea. Într-o mănăstire retrasă, uitată de lume și acoperită de cețurile reci ale munților, liniștea psalmilor a fost spartă de un sunet neobișnuit: râsul. Nu un râs senin, de bucurie. Ci un hohot adânc, spasmodic, care a reverberat prin coridoarele de piatră și a lăsat în urmă o tăcere de moarte.

Unul dintre frații mai în vârstă ai mănăstirii fusese găsit dimineața în chilia sa, prăbușit peste o carte veche, interzisă. Fața îi era contorsionată într-un rânjet înghețat, mâinile crispate încă țineau paginile. Trupul nu prezenta semne de violență. Doar ochii, larg deschiși și plini de groază, trădau o moarte neașteptată. Frații au chemat preotul superior. Cartea a fost închisă și pusă sub cheie. Nimeni n-a vorbit. Nimeni n-a glumit.

Dar tăcerea n-a durat.

La doar câteva zile distanță, un alt călugăr – tânăr, studios, atras de secrete – a reușit să pună mâna pe manuscrisul blestemat. N-a trecut mult până ce și el a fost găsit mort, în aceeași poziție. Cu aceeași grimasă bizară a râsului pe chip. De data aceasta, biblioteca a fost încuiată. Însă curiozitatea, știm bine, nu moare ușor.

În lunile care au urmat, alți doi călugări au murit în mod identic. Ultimul, chiar în biserică, în timpul liturghiei, unde a izbucnit brusc în râs, s-a clătinat și s-a prăbușit fără suflare, în fața altarului. Comunitatea era paralizată de frică. Mormanele de rugăciuni n-au alungat neliniștea. Râsul – cândva un păcat al slăbiciunii lumești – devenise sunetul morții.

Legenda spune că manuscrisul era o carte veche de comedii, tradusă în latină dintr-un autor grec antic necunoscut, o lucrare pierdută care conținea o glumă perfectă. Atât de puternică, încât provoca moartea printr-un râs necontrolat. Povestea cărții s-a răspândit tăcut prin alte mănăstiri, apoi prin sate, apoi prin întreaga Italie. Și de fiecare dată când cineva râdea prea mult în preajma unei cărți, existau șoapte despre „cartea care ucide”.

Unii călugări au început să creadă că moartea nu venea de la râs în sine, ci de la conținutul interzis – o combinație între păcatul curiozității și pierderea controlului asupra minții. Alții susțineau o explicație mai sinistră: că paginile erau impregnate cu otravă, și că moartea nu era decât o regie demonică, menită să umilească rațiunea umană.

De-a lungul secolelor, această poveste a fost rescrisă în zeci de variante, dar a ajuns cu adevărat celebră odată cu romanul „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco, publicat în 1980. În el, Eco recreează această atmosferă întunecată și intrigantă, construind o bibliotecă-labirint unde cunoașterea este interzisă, iar o carte a comediei provoacă o moarte tăcută, prin otrăvire.

Eco nu a confirmat niciodată că legenda călugărului care a murit râzând este adevărată – dar a recunoscut că s-a inspirat din miturile circulante în tradiția benedictină și franciscană medievală. Unele dintre ele vorbeau clar despre interzicerea comediei în mănăstiri, considerând-o o slăbiciune a trupului, o abatere de la contemplație.

Dar oare e posibil ca râsul să ucidă? Dincolo de metaforă, medicina modernă documentează cazuri rare de „gelastic seizures” – crize epileptice declanșate prin râs intens, uneori fatale. În secolul XX, un bărbat a murit într-un cinematograf râzând necontrolat la o comedie britanică. În alt caz, o femeie a murit de infarct în timpul unei glume radiofonice.

Așadar, realitatea și legenda se ating. Poate nu există o „glumă perfectă” care să ucidă, dar există o linie subțire între umor și pierderea completă a controlului. Iar în lumea austeră a Evului Mediu, unde disciplina era totul, râsul devenea periculos tocmai pentru că elibera.

Uneori, cele mai nevinovate lucruri devin cele mai suspecte. Într-o lume în care tăcerea era lege, râsul putea fi o formă de rebeliune. Poate chiar o armă.

Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.