Ziua în care România a pierdut piese din comorile de aur ale tezaurului de la Pietroasa

Arhiva Ciudățeniilor Istoriei ne duce azi în inima unei povești despre aur, neglijență, jaf și mister — o istorie românească reală, dar care pare ruptă dintr-un roman de aventuri.

În dimineața zilei de 12 iunie 1875, Bucureștiul părea liniștit. Dar în tăcerea coridoarelor Muzeului de Antichități al Universității, avea loc un eveniment care avea să lase o rană adâncă în patrimoniul național: două dintre piesele Tezaurului de la Pietroasa dispăreau fără urmă.

Nimeni nu știa atunci că România tocmai pierduse o parte din cel mai prețios artefact arheologic descoperit pe teritoriul său.

Cloșca cu puii de aur – Comoara descoperită din întâmplare

Totul a început într-o zi aparent banală de primăvară, în 1837, în satul Pietroasa din județul Buzău. Doi țărani, Ion Lemnaru și Stan Avram, săpau piatră pentru construcții, când lopata lor a lovit ceva tare. Nu era piatră. Era aur.

În fața lor se întindea un morman strălucitor: obiecte ciudate, sculptate, grele, cu forme cum nu mai văzuseră niciodată. O cloșcă de aur cu 12 pui, colane uriașe, fibule cu pietre prețioase, brățări grele, vase bizare și un pandantiv decorat cu inscripții runice necunoscute.

Inițial, țăranii au păstrat tăcerea. Au început să vândă pe ascuns piesele, una câte una, ca „aur brut”. Așa s-a pierdut o parte din comoară. Dar vestea s-a răspândit repede, iar autoritățile au intervenit. Ceea ce a mai putut fi recuperat a fost predat statului.

Mai mult decât aur: O civilizație ascunsă

După analiză, s-a stabilit că piesele datează din secolul IV d.Hr., și aparțin, cel mai probabil, unui tezaur vizigot — populație migratoare germanică, care a trecut prin teritoriile României în drumul ei spre Occident.

Dar nu aurul în sine impresiona, ci calitatea execuției: tehnici fine de filigran, monturi de pietre semiprețioase, simboluri mitologice, inscripții runice — toate sugerau că nu era vorba de simple bijuterii, ci de însemne regale sau sacerdotale.

Imaginea „cloștii cu pui de aur” a devenit rapid simbol național: nu doar pentru bogăția materială, ci ca mărturie a trecutului imperial al acestor pământuri. România nu mai era doar o zonă de margine a imperiilor – ci un spațiu în care regii barbari își ascundeau aurul, își purtau puterea și lăsau urme sacre.

Tezaurul a fost expus cu mândrie la Paris, Viena și Berlin. Când s-a întors acasă, a fost plasat sub protecția Muzeului Național.

Până într-o noapte de 12 iunie 1875...

12 iunie 1875: jaful din inima muzeului

După 38 de ani de la descoperire, tezaurul era expus în sala principală a Muzeului de Antichități din București. Deși era admirat de public și cercetători, măsurile de siguranță erau primitive: un dulap încuiat, fără pază permanentă, fără sistem de alarmă, fără catalog complet al pieselor.

În noaptea de 12 spre 13 iunie, două dintre cele mai valoroase piese au fost furate:

• O brățară masivă cu capete de șarpe, lucrată din aur curat, cu detalii zoomorfe rafinate.
• Un colan cu pietre semiprețioase, decorat cu email colorat și gravuri simbolice.

Dispariția a fost observată abia a doua zi, iar ancheta declanșată ulterior nu a dus nicăieri.

Ipoteza principală? Complot intern, vânzare rapidă pe piața neagră europeană, probabil la Viena sau Paris.

Urme care nu duc nicăieri

Autoritățile vremii au fost depășite de situație. S-au emis mandate de arestare, s-au interogat funcționari, s-au verificat colecționari. Dar totul a fost în zadar. Obiectele dispăruseră fără urmă, ca și cum s-ar fi topit în aer... sau în cuptoare.

Unii istorici susțin că piesele au fost retopite, pentru a elimina orice urmă de proveniență. Alții cred că sunt încă păstrate în colecții private, ascunse de ochii lumii, poate într-un seif al vreunei familii aristocrate din Europa.

Până azi, nu au mai fost recuperate. Nici măcar o poză, o copie fidelă sau o schiță detaliată nu a rămas. România a pierdut o parte din identitatea sa istorică — în tăcere, printr-un gest de hoție banală.

Ce a mai rămas azi din comoară

Tezaurul de la Pietroasa poate fi admirat și astăzi în Sala Tezaurului de la Muzeul Național de Istorie a României, în București. Doar 12 piese din cele 22 descoperite în 1837 mai există. Celelalte au fost pierdute în labirintul timpului, al nepăsării și al lăcomiei.

Două dintre aceste piese s-au evaporat în noaptea de 12 iunie 1875, furate din Muzeul Universității din București. Nu au mai fost recuperate niciodată. Nu există imagini, schițe sau mulaje. Doar un gol în vitrină. Poate zac, și acum, într-un seif de lux, într-un conac uitat al vreunui colecționar din Europa.

Dar tragedia nu s-a oprit acolo.

Un blestem care revine

În anii 2000, România a fost zguduită de unul dintre cele mai mari jafuri arheologice moderne: brățările dacice de aur de la Sarmizegetusa au fost scoase ilegal din situri istorice și vândute pe piața neagră. Statul român a reușit să recupereze doar o parte din ele — cu eforturi titanice, ani de procese și cooperări internaționale. Restul lipsesc și azi. Poate nu vor fi regăsite niciodată.

În 2020, un alt coif dacic de aur — o piesă posibil unică în lume — a fost identificat într-o colecție privată din Olanda. Proveniența? Foarte probabil, România. Descoperirea sa nu a avut nimic nobil: nici cercetare, nici arheologie, ci tranzacții obscure cu trecutul nostru, dincolo de granițe.

2025: Când istoria e furată în direct

Iar în ianuarie 2025, blestemul s-a întors.
La muzeul Drents din Olanda, hoții au detonat ușa de securitate și au furat dintr-o expoziție românească:

• Coiful de Aur de la Coțofenești,
• și trei brățări dacice de aur.

Toate erau piese de patrimoniu național, trimise legal în străinătate pentru promovare. În loc de admirație, au fost întâmpinate de explozibili.

Autoritățile din România și Olanda au format o echipă de anchetă comună. Trei suspecți au fost arestați, iar investigațiile continuă. Dar daunele simbolice sunt greu de reparat.

Istoria noastră a fost, din nou, trântită la pământ, în văzul întregii Europe.

Lecția rămâne

Când pierdem aur, nu pierdem doar metal. Pierderea unei brățări înseamnă pierderea unei legături între noi și strămoșii noștri. O piesă lipsă dintr-un tezaur e o pagină ruptă dintr-o carte care nu se mai tipărește.

Iar dacă nu învățăm să protejăm ceea ce ne aparține, nu ni-l vor lua doar hoții — ci uitarea.

Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.

Surse principale:

• Ernest Oberländer-Târnoveanu, Tezaurul de la Pietroasa. Istorie și mistere, Ed. MNIR
• Muzeul Național de Istorie a României – informații oficiale despre tezaur și expoziție
• Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român