Premiul Nobel pentru Literatură 2025: László Krasznahorkai, maestrul apocalipsei care a transformat haosul în artă - Video

Stockholm, 9 octombrie 2025. — Academia Suedeză a anunțat joi laureatul Premiului Nobel pentru Literatură: László Krasznahorkai, scriitor și scenarist maghiar născut în 1954, la Gyula, un orășel din sud-estul Ungariei, aproape de granița cu România.
Premiul îi este acordat „pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”, o formulare ce surprinde esența întregii sale creații — o explorare lucidă a prăbușirii lumii moderne și a încercării de a găsi sensul în mijlocul haosului.

László Krasznahorkai este cunoscut pentru proza sa densă, hipnotică, cu fraze interminabile, în care timpul se dilată, realitatea se destramă și cititorul este prins într-un flux continuu al conștiinței. Opera sa este adesea comparată cu cea a lui Franz Kafka sau Thomas Bernhard, dar are o voce proprie — una care amestecă absurdul, grotescul, sacralitatea și lirismul într-un mod profund recognoscibil.

„Într-o lume care se prăbușește sub greutatea propriilor zgomote, Krasznahorkai scrie în tăcere — și tocmai de aceea îl auzim cu toții”, a declarat Anders Olsson, președintele Comitetului Nobel.

Cine este László Krasznahorkai

Crescut în perioada comunistă, într-o Ungarie izolată de cortina de fier, tânărul Krasznahorkai s-a confruntat devreme cu cenzura și interdicțiile de călătorie. Poliția secretă i-a confiscat pașaportul, iar această izolare forțată i-a conturat universul literar: un spațiu al claustrării și al așteptării, populat de personaje în derivă, prinse între speranță și disperare.

Debutul său literar, „Sátántangó” (1985), a fost o revelație. Romanul descrie o comunitate decăzută dintr-un sat maghiar post-colectivist, dominată de iluzia unei salvări aduse de un pseudo-mesianic manipulator.

„Toți așteaptă miracolul, dar miracolul e chiar așteptarea în sine”, notează autorul în prefața cărții, reluând motto-ul kafkian: „În acest caz, îl voi rata așteptându-l.”

Cartea a fost adaptată într-un film cult de Béla Tarr în 1994, transformând romanul într-un reper cinematografic al Europei Centrale.

Urmat de „Melancolia rezistenței” (1989), romanul care l-a consacrat internațional, Krasznahorkai a dus mai departe tema apocalipsei sociale, imaginând un oraș din Carpați în care o balenă moartă adusă de un circ declanșează haos, violență și nebunie colectivă. Susan Sontag l-a numit atunci „maestrul apocalipsei literare”, apreciind modul în care el „transformă sfârșitul lumii într-o artă a lucidității”.

O lume între ordine și haos

Opera lui Krasznahorkai este înrădăcinată în tradiția Europei Centrale, dar are un orizont universal. Ea traversează epoci, ideologii și geografii, de la fermele colective ale Ungariei la templele budiste din Japonia, explorând mereu aceeași întrebare: cum poate omul găsi sens într-o lume care se destramă?

„László Krasznahorkai este dovada că literatura nu trebuie să răspundă lumii — ci să o privească până când lumea se rupe în adevăr”, a declarat Anders Olsson în discursul oficial.

În paginile operelor sale, lumea se clatină între rațiune și haos, între visul ordinii și seducția prăbușirii.

În „War & War” (1999), un arhivist din Budapesta decide să ducă în New York manuscrisul unei epopei vechi, în speranța că astfel va salva o parte din sensul lumii. Este un roman despre dorința de a fixa eternitatea într-o epocă a fragmentului.

În „Báró Wenckheim hazatér” (2016) – tradus ca „Întoarcerea baronului Wenckheim” –, autorul revine la tema exilului și a întoarcerii. Un aristocrat decăzut se întoarce acasă după ani petrecuți în străinătate, doar pentru a descoperi o patrie ruinatã, o lume coruptă de cinism și uitare.

„Cine se întoarce acasă, se întoarce într-un loc care nu mai există”, scrie Krasznahorkai, într-o frază care pare o sentință a secolului nostru.

Iar în „Herscht 07769” (2021), acțiunea se mută în Germania contemporană, unde violența socială și alienarea urbană devin fundal pentru reflecții despre artă, moralitate și credință.

După anii 2000, autorul s-a apropiat de cultura și filosofia est-asiatică, călătorind frecvent în Japonia și China. Această experiență a adus o dimensiune meditativă în proza sa, vizibilă în „Seiobo járt odalent” (2008) („Seiobo There Below”) – o colecție de 17 povestiri aranjate după seria Fibonacci, în care explorează frumusețea, efemeritatea și creația artistică.

Una dintre cele mai memorabile scene descrie o egretă albă nemișcată în râul Kamo din Kyoto, simbol al răbdării și al revelației tăcute — imagine care a devenit emblematică pentru întreaga sa viziune literară.

În romanul „A Mountain to the North, a Lake to the South, Paths to the West, a River to the East” (2003), autorul vorbește despre un călugăr care caută o grădină secretă, transformând spațiul japonez într-o metaforă a echilibrului pierdut dintre om și natură.

Stilul: frumusețea frazei fără sfârșit

Frazele sale, lungi, adesea întinse pe pagini întregi, sunt menite să reproducă nu doar fluxul conștiinței unui individ, ci respirația colectivă a unei lumi aflate în permanentă așteptare. În proza lui Krasznahorkai, lipsa punctuației tradiționale nu este un accident, ci o alegere deliberată — un act estetic și existențial. Cititorul nu mai parcurge textul, ci este absorbit de el, forțat să respire odată cu ritmul narațiunii.

Această curgere continuă a cuvintelor — densă, hipnotică, uneori sufocantă — creează senzația unei incantații. Fraza devine o formă de viață în sine, o entitate organică ce crește, se frânge și renaște. Într-un fel, scriitorul construiește o muzică a limbajului, în care tăcerile sunt mai grele decât cuvintele.

Criticii literari afirmă că stilul său „nu este doar o excentricitate gramaticală, ci o experiență spirituală”, un proces de imersiune totală în haosul ordonat al gândurilor. În lipsa punctului final, cititorul nu găsește o concluzie, ci o continuare a propriei reflecții.

Astfel, lectura devine un ritual. În paginile lui Krasznahorkai, nu se caută sensul, ci rezistența în fața absenței sensului. Fiecare frază, prin lungimea ei amețitoare, devine o formă de meditație, o luptă cu tăcerea — aceeași tăcere în care, cum spunea Anders Olsson, „îl auzim pe Krasznahorkai mai clar decât pe oricine altcineva”.

Moștenirea unui vizionar

Premiul Nobel pentru Literatură 2025 nu recompensează doar o operă, ci o formă de rezistență culturală. Într-o epocă dominată de zgomot, viteză și hiper-producție, László Krasznahorkai rămâne fidel tăcerii, răbdării și densității sensului.
El scrie împotriva uitării — nu pentru a oferi răspunsuri, ci pentru a salva întrebările.

„Scrisul nu poate opri apocalipsa, dar poate salva demnitatea de a o privi în față”, spunea autorul într-un interviu acordat cu câțiva ani înainte.
Această frază definește perfect filosofia lui: în loc să transforme literatura într-o formă de consolare, o transformă într-o confruntare.

Prin romanele sale, Krasznahorkai reușește ceea ce puțini autori contemporani mai încearcă: să dea greutate tăcerii, să transforme neliniștea în frumusețe și disperarea în luciditate.
Pentru el, literatura nu este o evadare, ci un act de curaj.

Reacții și semnificație

Anunțul de la Stockholm a fost primit cu aplauze în cercurile literare europene, dar și cu o emoție aparte în Ungaria, unde scriitorul este văzut drept un simbol al perseverenței intelectuale. Criticii au salutat alegerea Academiei Suedeze drept una „profund morală”, un gest care reafirmă valoarea introspecției într-o epocă a superficialului.

„Krasznahorkai ne amintește că speranța nu e opusul disperării, ci modul în care o traversăm”, a declarat Anders Olsson, președintele Comitetului Nobel.

Mulți observatori au remarcat și dimensiunea universală a acestei decizii: premiul nu răsplătește doar un autor est-european, ci o întreagă tradiție a gândirii central-europene — o literatură a interogației, nu a certitudinii.

Tradiția și ceremonia

Premiul Nobel pentru Literatură a fost acordat pentru prima dată în 1901 și a recompensat de-a lungul timpului nume legendare precum Thomas Mann, Albert Camus, Gabriel García Márquez, Toni Morrison sau Olga Tokarczuk.
În 2025, valoarea fiecărui premiu este de 11 milioane de coroane suedeze (aproximativ 950.000 de euro), iar ceremonia oficială va avea loc, ca în fiecare an, pe 10 decembrie, la Stockholm, în prezența familiei regale suedeze — data simbolică a morții lui Alfred Nobel, în 1896.

La Academia Suedeză, sala principală a fost transformată într-o expoziție dedicată universului lui Krasznahorkai: pe mese de sticlă, volumele Sátántangó, Melancolia rezistenței, War & War și Seiobo járt odalent au fost expuse sub lumini discrete, ca într-un templu al reflecției.

„Într-o lume care se teme de tăcere, Krasznahorkai scrie tăcerea”, a spus Olsson în încheierea discursului. „Iar în asta stă puterea lui: să transforme sfârșitul în început.”

Surse principale: NobelPrize.org, Academia Suedeză, Euronews, The Guardian, Associated Press, Le Monde.

Video: Discursul oficial al Academiei Suedeze – momentul în care literatura devine rezistență și speranță.