Lăsatul Secului pentru Postul Crăciunului 2025: ziua iertării, a comunității și a vechilor ritualuri românești

Context istoric: de unde provine postul și cum a fost stabilit

Postul Crăciunului, așa cum este cunoscut astăzi, nu a existat întotdeauna în forma celor 40 de zile. Originile sale se întorc în primele secole creștine, când comunitățile din Orient și Occident practicau posturi diferite înaintea marilor sărbători. Primele mențiuni consemnate despre pregătirea înfrânată pentru Nașterea Domnului apar în secolele IV–V, în scrierile Fericitului Augustin și ale episcopului Leon cel Mare al Romei, care vorbesc despre un timp de abstinență menit să îi apropie pe credincioși de sensul spiritual al sărbătorii.

În acea perioadă, durata postului nu era unitară. În unele regiuni creștinii posteau doar șapte zile, în altele până la șase săptămâni, iar practica varia considerabil de la o comunitate la alta. Abia în secolul al XII-lea, odată cu Sinodul local de la Constantinopol din anul 1166, Biserica a stabilit în mod oficial ca postul de dinaintea Crăciunului să dureze 40 de zile, începând de la 15 noiembrie și încheindu-se în Ajunul sărbătorii. Decizia, luată în timpul patriarhului Luca Chrysoverghi, a unificat rânduielile și a dat contur unei tradiții care avea să rămână neschimbată timp de secole.

Instituirea celor 40 de zile nu a fost întâmplătoare. Durata evocă postul patriarhilor și al drepților din Vechiul Testament, dar și postul lui Moise de pe Muntele Sinai, simbolizând pregătirea înaintea unei revelații. De aceea, Postul Crăciunului a fost gândit nu ca o perioadă de austeritate severă, ci ca una de apropiere treptată de sărbătoare, îmbinând cumpătarea cu bucuria.

Astfel, postul care deschide iarna creștină nu a pornit ca o obligație rigidă, ci ca un exercițiu comunitar de regăsire a echilibrului interior. De-a lungul timpului, sensul a rămas același: o perioadă de limpezire a sufletului, menită să pregătească credincioșii pentru lumina Nașterii Domnului.

Lăsatul Secului: începutul unei călătorii spirituale

Anul acesta, Lăsatul Secului pentru Postul Nașterii Domnului a fost ținut pe 13 noiembrie, cu o zi mai devreme decât data obișnuită, întrucât 14 noiembrie cade într-o zi de vineri – situație în care rânduiala bisericească prevede devansarea momentului.

„Lăsata Secului este o trecere de la viața cotidiană la o viață duhovnicească, în care omul se apropie de Dumnezeu nu prin mâncare, ci prin rugăciune, curățire de păcate, milostenie și mai ales prin Sfintele Taine”, explică preotul Dan Damaschin pentru Digi24.ro. El subliniază că “postul nu înseamnă dietă, ci terapie pentru suflet”.

Lăsatul Secului reprezintă ultima zi în care credincioșii consumă alimente de dulce, înaintea celor 40 de zile de post care se încheie în Ajunul Crăciunului.

O zi a iertării: cum era celebrată odinioară

În satele românești, Lăsatul Secului era mai mult decât o dată din calendar: era un ritual comunitar, o punte între viața de zi cu zi și perioada de post care urma. Familiile se strângeau în jurul unei mese bogate, cu fripturi, plăcinte și vin, într-un ospăț care nu celebra desfătarea, ci despărțirea de mâncărurile de dulce. Țuica fiartă încălzea atmosfera, iar masa avea rolul unui „prag” simbolic între vechi și nou.

Unul dintre cele mai puternice momente ale serii era iertăciunea. La lumina lămpilor, oamenii își cereau iertare cu o naturalețe greu de regăsit azi: „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte.” Era un act de curățenie sufletească, care restabilea echilibrul social înainte de intrarea în post. „Lăsata Secului este o zi a iertării, a reîntâlnirii cu familia și a unui nou început în relația cu Dumnezeu”, subliniază părintele Dan Damaschin.

În comunitățile rurale, tinerii transformau seara într-un prilej de bucurie: se adunau în centrul satului și jucau hora, un dans care simboliza unitatea și continuitatea între generații. În multe zone, Lăsatul Secului devenea și un moment de negociere tăcută a viitorului: familiile discutau intenții de căsătorie, stabileau alianțe, făceau planuri pentru anul ce urma.

Era o zi în care satul respira împreună – își rezolva conflictele, își reafirma solidaritatea și își transmitea mai departe tradițiile. Chiar dacă multe dintre aceste obiceiuri s-au estompat în viața modernă, spiritul lor rămâne un reper al comunității: o sărbătoare a împăcării, a reconcilierii și a începuturilor curate.

Tradiții și obiceiuri: de la ploconul finilor la focurile purificatoare

Lăsatul Secului aducea odinioară o serie de ritualuri menite să întărească legăturile din comunitate și să purifice simbolic începutul perioadei de post. În multe zone, finii porneau încă de dimineață spre casele nașilor, purtând cu ei „ploconul” tradițional: o găină friptă, un colac sau o turtă în foi și o sticlă de vin. Era un gest de recunoștință, dar și un prilej de împăcare și reașezare a relațiilor dintre familii.

În gospodării, femeile pregăteau plăcinte cu fructe, struguri sau stafide, considerate simboluri ale sporului și bunăstării spirituale, iar turtele de mălai erau împărțite ca pomană pentru vii și morți. Tot în pragul postului, mai ales în Ardeal, exista obiceiul ca toate vasele folosite la mâncărurile de dulce să fie spălate cu grijă, pentru a fi „curate” înainte de a fi folosite exclusiv pentru mâncărurile de post.

Unele tradiții aveau un caracter spectaculos. În satele din Covasna, la lăsarea serii se aprindeau focuri pe dealuri, într-un ritual străvechi de alungare a spiritelor rele și de purificare a comunității. În Muntenia, nora ducea soacrei o plăcintă cu brânză dulce și stafide, pentru ca relațiile din familie să rămână „dulci” și armonioase pe tot parcursul postului.

Lăsatul Secului era și un moment prielnic pentru a citi semnele iernii: gospodarii analizau pieptul găinii gătite special pentru această zi — dacă era gras, se credea că urmează o iarnă grea; dacă era subțire, iarna avea să fie mai blândă.

Pentru protecție împotriva răului, în unele case ferestrele și porțile erau unse cu usturoi, un gest simbolic de protejare a gospodăriei în fața necunoscutului.

Rugăciunea rostită la Lăsata Secului

În seara Lăsatei Secului, după ce masa se liniștește și casa intră într-o stare de tihnă, credincioșii obișnuiesc să rostească o rugăciune specială, considerată începutul simbolic al drumului spre Postul Crăciunului. Este o rugăciune a așezării, a limpezirii gândurilor și a întăririi voinței, prin care oamenii cer ajutor pentru a duce cu folos zilele ce urmează.

Textul rugăciunii, păstrat din vechile rânduieli ale Bisericii, vorbește despre nădejde, curățire lăuntrică și biruință asupra slăbiciunilor omenești:

„Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce prin Legea Ta cea Veche și Nouă ai rânduit aceste zile de post în care ne-ai învrednicit să ajungem, pe Tine Te lăudăm și Ție ne rugăm: întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim cu sârguință, spre mărirea numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păcatelor noastre. Dă-ne biruință asupra patimilor, ca împreună cu Tine răstignindu-ne și îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte și să petrecem cu bunăplăcere înaintea Ta în toate zilele vieții noastre. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Pentru mulți credincioși, această rugăciune nu este doar o formulă liturgică, ci un fel de angajament interior: promisiunea unei perioade trăite cu mai multă cumpătare, mai mult sens și mai multă liniște sufletească. Este momentul în care ziua iertării se încheie, iar începutul postului capătă, în mod firesc, greutate și direcție.

Zilele cu dezlegare la pește în Postul Crăciunului 2025

Deși Postul Crăciunului este o perioadă de cumpătare, tradiția ortodoxă îl consideră mai blând decât Postul Paștelui. Tocmai de aceea, anumite zile au fost marcate ca momente de bucurie liturgică, în care credincioșilor li se permite consumul de pește, vin și ulei. Aceste dezlegări sunt privite ca mici trepte de lumină în interiorul postului – repere care amintesc că pregătirea pentru Nașterea Domnului nu înseamnă doar asceză, ci și recunoștință și celebrare.

În 2025, primele dezlegări apar încă din luna noiembrie. Pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, tradiția oferă o dezlegare la pește, considerată una dintre cele mai importante din post. Urmează 25 și 29 noiembrie, zile dedicate unor sfinți socotiți ocrotitori ai celor aflați în nevoi, când credincioșii se pot bucura din nou de pește la masă.

În luna decembrie dezlegările devin mai dese, semn al apropierii de sărbătoare. Pe 2 decembrie, de pildă, sărbătorile Sfântului Paisie și ale Sfântului Cleopa aduc nu doar dezlegare la pește, ci și la ulei și vin. Ritualul se repetă la 4 decembrie, la sărbătoarea Sfintei Varvara, la 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, apoi la 7 și 9 decembrie, când tradiția amintește de grija Maicii Domnului pentru cei aflați în încercare.

O altă zi cu încărcătură spirituală este 13 decembrie, ce îl comemorează pe Sfântul Dosoftei, mitropolit al Moldovei, când rânduiala permite din nou consumul de pește. Ultima dezlegare importantă a postului are loc pe 18 decembrie, de sărbătoarea Sfântului Daniil Sihastrul, considerat de mulți drept unul dintre marii ocrotitori ai Moldovei.

Aceste dezlegări, departe de a slăbi sensul postului, sunt privite ca momente de respiro spiritual și de bucurie interioară, semne care marchează apropierea de una dintre cele mai calde și luminoase sărbători ale creștinătății: Nașterea Domnului.

Astfel, între focurile purificatoare de altădată și dezlegările luminoase din calendar, Postul Crăciunului rămâne un timp în care tradiția se întâlnește cu introspecția. O perioadă în care comunitățile, odinioară adunate în jurul aceleiași mese, își regăsesc sensul în gesturi simple: iertare, cumpătare, recunoștință. Restul e liniște – și așteptare.