Italia, din nou pe vârful lumii: trei Cupe Davis consecutive – triumful unei națiuni

Italia a scris la Bologna una dintre cele mai frumoase povești ale tenisului modern. Într-o atmosferă incandescentă, într-o arenă transformată într-un amfiteatru al pasiunii, echipa condusă de Filippo Volandri a cucerit al treilea titlu consecutiv de Cupa Davis, performanță pe care tenisul mondial nu o mai văzuse din anii ‘70. Și, poate cel mai surprinzător dintre toate, a făcut-o fără Jannik Sinner, numărul 1 mondial și liderul acestei generații.

Ceea ce s-a întâmplat în Bologna pare mai degrabă un manifest al unei națiuni sportive decât o simplă victorie. Italia a demonstrat că nu are doar un star, ci un sistem; nu doar un lider, ci o întreagă generație. În lipsa lui Sinner și Musetti, doi jucători de top mondial, responsabilitatea a căzut pe umerii lui Matteo Berrettini și Flavio Cobolli. Un veteran rănit și un tânăr în ascensiune – doi jucători legați de o prietenie veche și de un vis comun.

Berrettini a deschis finala cu Spania cu un meci impecabil. Cu o luciditate aproape rece în momentele cheie, cu un serviciu ferm și un control al ritmului pe care doar marile finale îl trezesc, l-a învins pe Carreno Busta cu 6-3, 6-4. A fost a unsprezecea sa victorie consecutivă în Cupa Davis, o serie care povestește mai bine decât orice cuvinte ce înseamnă tricoul Italiei pentru el. Pentru un jucător care în ultimii ani a îndurat accidentări, operații, abandonuri și frustrări, victoria a avut gustul unei recuperări personale.

Dar adevăratul roman al serii a fost scris de Flavio Cobolli.

Tânărul de 22 de ani a intrat pe teren într-o avalanșă de emoție, presiune și așteptări. Primul set l-a pierdut cu 1-6, iar Munar părea să domine meciul fără fisură. Tribuna începea să se neliniștească, iar ritmul jocului curgea într-o singură direcție. Și totuși, Cobolli nu a cedat. Cu o încăpățânare frumoasă, aproape adolescentină, a continuat să lovească, să alerge, să respire pentru fiecare punct ca și cum ar fi ultimul.

În tie-break-ul setului al doilea, a întors totul. A lovit decisiv, a riscat, a aprins publicul și a forțat un set trei care avea să devină o probă de rezistență psihică. La 5-5, când amândoi păreau la capătul resurselor, Munar a cedat primul. Cobolli a luat break-ul, apoi a închis meciul cu o maturitate neașteptată. Scor final: 1-6, 7-6, 7-5. A ridicat mâinile în aer, a căzut în genunchi și a plâns. Arena a explodat.

Victoria aceasta, mai mult decât oricare dintre precedentele două titluri, vorbește despre structura profundă a tenisului italian. Despre academii moderne, despre investiții constante, despre o generație crescută atent și responsabil. Italia a ajuns în punctul în care poate câștiga un titlu mondial fără jucătorul care domină ATP-ul. Puține națiuni din istorie pot spune același lucru.

Este, de asemenea, o victorie a unei echipe care nu a avut nevoie de dublu în nicio rundă. Sferturi, semifinale, finală — Italia a câștigat exclusiv prin simplu, o demonstrație rară de forță și profunzime. Și totul în fața unui public care a înțeles că asistă la o schimbare de epocă.

Volandri, discret, liniștit, mereu cu pași mici și voce joasă, pare să fi fost arhitectul unei structuri care astăzi arată ca o echipă completă. În vestiar, potrivit relatărilor presei italiene, ar fi spus doar atât:
„Nu avem doi jucători mari. Avem o echipă mare.”

Adevărul e că Italia nu mai este o promisiune. Nu mai este o surpriză. Este o forță. O țară care a câștigat consecutiv două Cupe Billie Jean King în tenisul feminin, patru Grand Slam-uri prin lidera sa din WTA, două Finals, și acum trei Cupe Davis. Nicio altă națiune nu poate pretinde o dominare atât de largă a tenisului mondial în ultimii ani.

Iar acest titlu, obținut acasă, în Bologna, fără supervedetele sale, este poate cel mai prețios dintre toate.
Pentru că nu confirmă doar talentul. Confirmă rezistența, profunzimea și maturitatea unei națiuni sportive care, după decenii de fluctuații, a găsit în sfârșit stabilitatea de care avea nevoie.

În seara de duminică, când Cobolli și Berrettini au ridicat trofeul printre confetti alb-verde, Italia nu a sărbătorit doar o victorie. A sărbătorit încheierea unui drum lung și deschiderea unuia și mai lung.
Un ciclu? Poate.
O eră? Foarte posibil.
O declarație? Fără îndoială.

Italia este, în mod incontestabil, pe vârful lumii.

Surse: Gazzetta dello Sport, La Repubblica Sport, SuperTennis TV