Copacii care șoptesc la miezul nopții: misterele pădurii Hoia-Baciu, poarta nevăzută din inima Transilvaniei

Această poveste este inspirată după un articol scris de jurnalistul Daniel Stables și publicat în The Guardian.

Seara cobora peste Cluj ca o pătură rece, iar orașul începea să-și ascundă respirația. Dincolo de ultimele case, pe colina ce urcă spre marginea orașului, pădurea Hoia-Baciu se vedea doar ca o pată neagră pe cer — densă, compactă, refuzând să lase stelele să treacă. Acolo urma să intrăm. Iar ghidul meu pășea înainte cu o liniște ciudată, ca și cum ar fi făcut asta de o viață.

„Triunghiul Bermudelor din Transilvania”, a murmură el, ridicând lanterna. Fascicolul alb a tăiat umbrele dintre copaci, iar pentru o clipă, contururile lor contorsionate au părut vii. Lemnul se răsucea în cercuri imposibile, trunchiurile erau umflate ca niște noduri de durere, iar crengile se uneau în arcade, de parcă pădurea însăși își construia propriile porți.

Eram avertizat: aici s-a pierdut un păstor cu două sute de oi. Nici trupuri, nici urme. A dispărut cu tot cu timp. Și aici, în 1968, Emil Barnea — tehnician militar disciplinat, deloc predispus la fantezii — fotografiase un obiect metalic plutind deasupra unei poieni perfecte. La scurt timp după publicarea fotografiilor, regimul comunist l-a concediat pe Barnea, iar documentele din arhivă au început să dispară rând pe rând, ca și cum cineva ar fi închis dosarul adevărului înainte ca lumea să pună întrebări. Când pădurea nu poate fi explicată, se preferă tăcerea.

Pe măsură ce înaintam, liniștea devenea apăsătoare. Nicio pasăre. Nicio insectă. Doar respirația noastră. Ghidul îşi trecea mâna peste braț, de parcă simțea ceva. „Unii văd lumini. Alții simt mâini reci pe umeri… ca și cum nu ar fi singuri.” Am încercat să zâmbesc, dar aveam senzația că cineva merge exact în spatele meu, cu un pas întârziat.

Undeva în stânga, două crengi trosniră brusc. Am întors lanterna, dar fascicolul s-a lovit doar de un fag răsucit în spirală, cu o cicatrice uriașă pe trunchi. Pădurea are multe urme. Și niciuna nu seamănă cu alta.

Ghidul povestea despre cea mai ciudată întâmplare din folclorul Transilvaniei recente: o fetiță de cinci ani, pierdută printre copaci. Voluntarii o căutaseră zile întregi. Cinci ani mai târziu, a apărut exact la marginea pădurii, cu hainele curate, fără nici o zgârietură, plângând după păpușa pierdută. Nu-i crescuse nici măcar unghia. În procesul verbal al poliției, rândurile sunt scurte. În ochii părinților, însă, au rămas întrebări adânci.

După o oră de mers, ajungem în centrul pădurii. Copacii dispar brusc, tăiați de o linie invizibilă, iar în față se întinde o poiană circulară, perfectă, în care iarba e mică și uniformă, de parcă cineva ar cosi-o nevăzut, noapte de noapte. Aici animalele refuză să intre. Câinii se pun în două labe, scheunând. Nici măcar corbii nu zboară deasupra.

Am pășit în poiană cu reținere. Lanterna pâlpâia, telefonul vibra și se stingea, iar contorul electromagnetic al ghidului ticăia isteric, sărind dintr-o valoare în alta. Pentru câteva secunde, totul s-a oprit. Sunetul. Aerul. Respirația. Și apoi, în spatele meu, am simțit ceva rece, cald, rece din nou — un fel de mângâiere șerpuitoare. M-am întors brusc. Nimic. Doar iarba perfectă, neatinsă, de parcă pașii mei se evaporaseră.

În jurul nostru, lemnul se curba spre interior, formând o margine circulară, ca un dinte imens, încercând să muște. Ghidul a ridicat lanterna, dar lumina întâlnea doar întuneric. „Unii oameni plâng aici fără motiv”, a șoptit. „Alții uită ce au văzut.”

Unii ghizi spun că pe vreme de ceață, se aud voci. Câteodată, clar — îți spun numele. Alteori, doar în șoapte, ca atunci când privești la cineva din colțul ochilor. Există turiști care pleacă râzând nervos, convinși că au auzit o conversație în spatele lor. Când verifică filmările mai târziu — audio-ul nu mai există.

„Pădurea ascultă”, a spus ghidul simplu. Și pentru prima oară, am crezut că nu exagerează.

Pe drumul de întoarcere, copacii păreau mai aproape decât înainte, ca și cum ar fi închis uși nevăzute în urma noastră. Lumina orașului a apărut, timidă. Dar în ceafă simțeam încă o respirație, cuminte, rece. Era doar vântul, mi-am spus. Era vântul.

Totuși, când am trecut de ultimul stâlp, m-am întors încă o dată. Umbrele copacilor păreau să se rearanjeze singure, ca și cum ar fi făcut un pas înainte.

Unii spun că Hoia-Baciu e doar folclor. Alții se întorc de acolo fără să-și mai amintească drumul. Eu am ieșit cu bine. Dar, în noaptea următoare, când am închis ochii, am avut senzația că pădurea nu plecase nicăieri.

Din când în când, dacă stau foarte liniștit, aud ceva.
O frunză care se mișcă.
O șoaptă.
O atingere rece, exact pe ceafă.

Și mă întreb: oare pădurea ne uită pe noi?

Sau doar ne notează pe listă...

Astăzi, localnicii privesc pădurea cu o combinație de teamă și respect, iar turiștii străini caută exact acel fior care le ridică părul pe brațe. În preajma Halloween-ului, agențiile organizează tururi de noapte prin Hoia-Baciu; pentru câteva ore, lanternele tremură printre copacii contorsionați, iar grupul se ține strâns, de parcă distanța dintre doi pași ar putea fi granița dintre realitate și altceva. Un ghid a spus odată că noaptea, pădurea nu arată totul — arată doar atât cât să te facă să revii.

Cei care ies de acolo jură că au lăsat o parte din ei în întuneric. Iar când se întorc în oraș, în liniștea camerei, cu lumina stinsă, un singur gând îi ține treji: poate pădurea nu rămâne în urmă. Poate vine cu tine.

Iar dacă ai curaj să intri, un sfat simplu se repetă în șoaptă: nu privi prea mult înapoi. Uneori… ceva privește înapoi spre tine.

Mulți jurnaliști străini au numit Hoia-Baciu „cea mai bântuită pădure din lume”, un loc unde copacii se contorsionează în forme imposibile, lumini ciudate apar între trunchiuri și umbrele par să aibă propria lor intenție. Pentru străini, România este deja țara legendelor, un colț de hartă unde folclorul încă respiră. La doar câteva ore de condus spre sud se ridică Castelul Bran, zid de piatră cocoțat pe un vârf carpatin, vândut turiștilor drept castelul contelui Dracula. În camerele lui întunecate, vizitatorii fac selfie-uri cu colți de plastic, iar ghizii șoptesc povești despre Vlad Țepeș și strigoi. Dar dacă Branul oferă teatralitate gotică pentru camerele de telefon, Hoia-Baciu oferă altceva: un fior care coboară pe șira spinării fără avertisment, o tensiune nevăzută în aer, iar noaptea — acea senzație uluitoare că ceva te urmărește dincolo de ultimul cerc de lumină al lanternei. Branul are legende. Hoia-Baciu are liniște. Și uneori, liniștea sperie mai tare decât colții.

Sursa: The Guardian