Când epidemia a ucis mai mult decât războiul: Povestea ascunsă a campaniei române din 1913
Pe 27 iunie 1913, Regatul României intra oficial în Al Doilea Război Balcanic, trimițând armata peste Dunăre pentru a ocupa teritoriile disputate cu Bulgaria. Deși campania militară a fost scurtă și fără confruntări majore, un dușman invizibil avea să facă ravagii: holera.
Mii de soldați români au murit nu pe câmpul de luptă, ci în corturile medicale improvizate, doborâți de boală, într-o poveste uitată a unei victorii cu gust amar.
Un război fără glorie militară
La sfârșitul lunii iunie 1913, tensiunile balcanice au explodat din nou. Bulgaria, nemulțumită de împărțirea teritoriilor câștigate în Primul Război Balcanic, a atacat Serbia și Grecia. România, văzând ocazia de a obține Dobrogea de Sud, a intrat în conflict pe 27 iunie, declarând război Bulgariei.
Generalul Ioan Culcer, comandantul trupelor române, a traversat Dunărea pe 5 iulie și a ocupat rapid teritorii până aproape de Varna. Campania s-a desfășurat cu o rapiditate uimitoare, iar trupele române au pătruns în Bulgaria fără să întâmpine rezistență serioasă. Locuitorii fugiseră din calea armatei, lăsând în urmă sate pustii. Presa vremii, exagerând poate cu intenție patriotică, descria totul drept "o excursie armată".
Pe plan internațional, marile puteri au privit cu îngrijorare expansiunea României, dar intervenția rapidă a dus la o soluție diplomatică în doar câteva săptămâni. La final, România și-a atins obiectivul strategic fără să tragă un foc semnificativ de armă.
Holera: Inamicul nevăzut
Însă în spatele aparentei ușurințe, un pericol tăcut își făcea loc în rândurile trupelor române. Holera, o boală infecțioasă adusă probabil din zonele balcanice deja afectate de conflicte, s-a răspândit fulgerător. Soldații, epuizați, neigienizați și adesea fără acces la surse sigure de apă, au devenit victime sigure.
Se estimează că peste 15.000 de militari au fost infectați, iar peste 1.600 au murit. Numărul real ar putea fi chiar mai mare, având în vedere că multe cazuri nu au fost înregistrate corespunzător. Boala lovea rapid: în câteva ore de la primele simptome, un om putea muri deshidratat, iar spitalele improvizate erau complet depășite.
În taberele de lângă Turtucaia și Balcic, corturile deveniseră lagăre de agonie. Holera nu ținea cont de grad sau decorații. Se spunea că moartea „se plimba printre soldați în cizme românești și vorbea bulgărește”.
Medicul salvator
În această criză, profesorul Ioan Cantacuzino a devenit figura salvatoare. Renumit bacteriolog, el s-a deplasat personal pe front pentru a organiza o reacție medicală eficientă. A introdus măsuri de igienizare extrem de stricte, a organizat echipe de dezinfecție și a testat un vaccin împotriva holerei pe un număr mare de soldați.
Intervenția lui a salvat mii de vieți. Metoda Cantacuzino a fost ulterior recunoscută internațional ca un model de răspuns epidemiologic în condiții de război. Campania s-a încheiat oficial prin Tratatul de la București, semnat pe 10 august 1913. România a obținut Dobrogea de Sud, dar gloria teritorială nu putea șterge groaza și pierderile umane cauzate de o bacterie.
Lecția uitata a unui război
Această campanie a rămas în istorie mai puțin ca un moment de eroism militar și mai mult ca o tragedie medicală. Nu inamicul cu pușca a pus stăpânire pe soldați, ci apa murdară și lipsa de precauții sanitare. Sutele de cruci albe din cimitirele din Dobrogea stau mărturie unui conflict în care moartea a purtat halatul bolii, nu uniforma adversarului.
România a câștigat teritorii, dar și-a pierdut tinerii în cea mai crudă formă – una care putea fi evitată. Lecția tăcută a anului 1913 e simplă: în vreme de război, sănătatea publică este la fel de importantă ca armata.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
Sursa: Lucian Boia – România, țară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, București, 2012
