Blestemul decapitării – de la Maria de Guise la fiica ei Maria Stuart
O regină moartă, un trup ținut luni întregi și o posibilă decapitare ritualică: Maria de Guise rămâne una dintre cele mai enigmatice figuri ale secolului XVI.
Când Maria de Guise a murit în iunie 1560, nu a fost doar sfârșitul unei regente a Scoției. A fost începutul unei povești în care viața și moartea se amestecă precum cerneala și sângele într-un pergament vechi. Regina-mamă a Mariei Stuart nu a fost doar o femeie de stat, ci o enigmă politică: catolică în mijlocul unei revoluții protestante, franceză într-o țară unde sângele româno-galic devenise o țintă.
Istoria oficială spune că Maria de Guise a murit din cauze naturale, după o lungă boală, în Castelul Edinburgh. Însă tăcerea care i-a învăluit moartea – și mai ales, trupul – a lăsat loc legendei. Ceea ce s-a întâmplat cu rămășițele ei a depășit convențiile vremii și a deschis un capitol de suspiciune, teamă și simbolism întunecat.
Cadavrul care nu s-a grăbit spre mormânt
Spre deosebire de înmormântările grăbite ale epocii, trupul Mariei de Guise nu a fost dus la groapă nici după o zi, nici după o săptămână. Ci după cinci luni. A fost ținut în cripta Bisericii Sf. Pierre din Edinburgh, într-un sicriu sigilat cu plumb. Motivul oficial: era nevoie de timp pentru a organiza o înmormântare catolică „potrivită rangului”. Neoficial, nimeni nu voia să riște tulburarea unui regat deja aflat în criză religioasă și politică.
Biserica era protestantă, dar corpul era catolic. Era aproape o blasfemie să slujești pentru ea acolo – și totuși, acolo a rămas. Se spune că în acele luni, sicriul era păzit zi și noapte, ca nu cumva trupul să fie profanat de fanaticii protestanți sau de conspiratorii regali. Poveștile din epocă vorbesc despre zgomote venite din cripta sigilată, un miros dulceag care ar fi umplut pereții, și o stare de neliniște ce plutea peste întreaga cetate.
În noiembrie, sicriul a fost dus pe ascuns la Leith, apoi la Reims, în Franța, unde a fost în sfârșit înmormântată în liniștea unei abații benedictine. Dar între aceste două repere temporale – iunie și noiembrie – se naște o legendă care avea să dăinuie mai mult decât piatra de mormânt.
Zvonul decapitării ritualice
O cronică obscură, păstrată în manuscris în biblioteca mănăstirii din Reims, menționează că trupul reginei ar fi suferit „un act de separație simbolică între cap și trup” înainte de plecarea din Edinburgh. De ce? Conform tradiției esoterice, acest gest era menit să „elibereze națiunea de influența unei regine străine”, așa cum se desparte veriga slabă dintr-un lanț al puterii.
Surse protestante au alimentat ulterior ideea că Maria de Guise a fost „decapitată post-mortem”, în taină, pentru a rupe blestemul catolic asupra Scoției. Actul nu ar fi fost doar o execuție simbolică, ci și o formă de exorcizare politică: prin separarea capului, corpul politic al Scoției era eliberat de sub dominația Romei.
Istoricii serioși resping această teorie ca fiind propagandă religioasă, dar misterul persistă. Niciun document oficial nu detaliază exact ce s-a întâmplat cu trupul în perioada în care a fost ascuns. Cine a fost acolo? Ce ritualuri s-au ținut? Și de ce a fost nevoie de atâta tăcere și întuneric?
Ecoul în destinul fiicei
Dacă legenda este adevărată, atunci istoria a avut o ironie sinistră. Pentru că și fiica ei, Maria Stuart, a murit tot prin decapitare – dar nu simbolică. Executată de Elisabeta I a Angliei în 1587, Maria Stuart a trăit toată viața în umbra morții mamei sale. Și, în mod straniu, după moartea ei, s-a spus că i-a fost pierdut capul. Relatările susțin că trupul și capul au fost îngropate separat, iar rămășițele au fost mutate în mod misterios din Westminster în anii ce au urmat.
Mulți au văzut în aceasta o moștenire malefică – un ciclu de sângerare regală care, odată deschis, nu s-a mai închis. Alții au sugerat că Maria Stuart a fost condamnată nu pentru crimele proprii, ci pentru păcatele mamei. Și că sângele care a curs în palatul Fotheringhay era, de fapt, ecoul unei vechi tăceri din cripta de la Edinburgh.
Un testament fără moarte
Într-una dintre scrisorile atribuite Mariei de Guise – contestate, dar circulate în epocă – aceasta ar fi scris: „Eu nu voi muri în Scoția, ci voi rămâne aici, între doi pereți și două credințe, până când cineva va avea curajul să mă ducă spre iertare.” Dacă scrisoarea este reală, e deopotrivă o profeție și un blestem.
Se spune că în drumul către Franța, nava care transporta sicriul reginei a fost prinsă de o furtună violentă în Canalul Mânecii. Un marinar ar fi urlat că „femeia moartă nu vrea să plece”. Nava a fost la un pas de naufragiu, dar a ajuns în cele din urmă la Reims. Acolo, în abația unde Maria fusese educată în tinerețe, s-a oficiat o slujbă scurtă, discretă, fără mare fast. Ca și cum cineva ar fi vrut să încheie socoteala fără martori.
Ce e cert: Maria de Guise a fost regină într-o epocă în care femeile nu conduceau, și a fost urâtă cu o intensitate aproape religioasă. A fost mama unei regine sacrificate și figura unei epoci pe care istoria a încercat s-o îngroape de vie – dar care, prin legenda decapitării sale duble, încă mai vorbește.
Lecția zilei
Istoria nu este doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce se spune că s-a întâmplat. Iar în cazul Mariei de Guise, legenda este mai vie decât trupul. Dacă a fost decapitată sau nu, dacă a fost purtată moartă de frică sau de onoare, un lucru e sigur: unele femei nu încetează să conducă nici măcar dincolo de mormânt.
Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
