Băiatul care a inventat telecomanda... din răzbunare – Povestea lui Robert Adler, uitatul geniu din umbră

Povestea lui e mai aproape de romanul unei vieți tulburate decât de o simplă inovație tehnologică.

Cine se gândește astăzi la telecomandă, o face cu un gest leneș, cu ochii pe ecran, uitând că în spatele acelei bucăți de plastic banale se ascunde o poveste de viață halucinantă. O poveste care începe nu cu televizoare sau reclame, ci cu frică, tăcere și război.

Robert Adler s-a născut pe 4 decembrie 1913, la Viena, într-o familie de evrei austro-ungari. A copilărit între radiouri, piane și tăceri grele, pentru că în Europa interbelică linițtea nu era niciodată sigură. Când naziștii au venit la putere, Adler și-a dat seama că tăcerea avea să devină mortală. A fugit din Austria în 1939 și a emigrat în SUA, unde și-a căutat un nou înțeles.

Ajuns în America, s-a angajat la Zenith Electronics, companie care se ocupa cu dezvoltarea televizoarelor. Adler avea deja un doctorat în fizică, dar ura zgomotul. Nu orice zgomot, ci acel bâzâit constant al primelor telecomenzi cu fir sau al televizoarelor care porneau automat pe volum maxim. „Există o armonie a tăcerii pe care omul modern nu o mai aude”, scria el mai târziu într-un caiet de schițe personale.

Primul model de telecomandă fără fir fusese deja inventat de colegul său, Eugene Polley, în 1955: Flash-Matic, care funcționa cu un fascicul de lumină. Dar avea o mare problemă: soarele sau alte surse luminoase interferau cu semnalul. Adler a venit cu o idee în aparență banală, dar revoluționară: să folosească ultrasunete.

A construit o telecomandă care producea sunete în afara spectrului uman, folosind mici ciocănele metalice ce loveau tije calibrate acustic. Fiecare sunet declanșa o acțiune diferită: schimbarea canalului, oprirea sunetului, oprirea televizorului. Inovația nu era doar silențioasă, ci elegantă. Nu mai existau fire, baterii sau fascicule instabile. Era... aproape invizibilă.

În 1956, Adler a patentat sistemul și a devenit peste noapte eroul nevăzut al sufrageriilor americane. Dar nu a căutat niciodată recunoaștere. A refuzat premii, nu a dat interviuri și în țara care glorifica inventatorii, el a preferat anonimatul. „Am făcut-o pentru că era enervant să mă ridic din fotoliu și pentru că nu suportam sunetele aiurea”, a spus sec, când un jurnalist l-a abordat în 1997.

A lucrat pentru Zenith până la pensionare, contribuind la peste 180 de patente în electronică. Nu doar telecomanda i se datorează, ci și progrese în microfoane, amplificatoare și radiouri militare. A primit în 2007 un premiu Emmy pentru contribuții tehnice, la doar câteva luni înainte de moartea sa. Avea 93 de ani.

Poate cea mai mare ironie e că omul care a schimbat pentru totdeauna modul în care interacționăm cu tehnologia a rămas un anonim în manualele de istorie. Într-o epocă a zgomotului digital și a vocilor care se luptă pentru atenție, Robert Adler a ales să tacă. Și tocmai de aceea, poate, lumea l-a uitat.

Lecția zilei: Impactul real nu țipă. Uneori, cei mai influenți oameni sunt cei care aleg să rămână în umbră și să schimbe lumea în tăcere.

Arhiva Ciudățeniilor Istoriei aduce la lumină întâmplări care ți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.

Surse:

• The New York Times – Obituary: Robert Adler, 93, Helped Develop the Remote Control (2007)
• Smithsonian Magazine – The Birth of the Remote Control (2010)