8 iunie 1930 – Revenirea lui Carol al II-lea în România

Pe 8 iunie 1930, România trăia o zi cum rar se mai văzuse. Un fost principe fugar, cu reputație șifonată de scandaluri amoroase și abdicări repetate, era primit cu onoruri și ovații de mulțime. Carol al II-lea revenea în țară cu o rapiditate demnă de o lovitură de stat mascată, dar purtând masca unei restaurări.

Cu doar câteva zile înainte, Carol se afla în străinătate, în exil, fără titlu, fără viitor. Fusese dezmoștenit, trăise ani departe de țară, prins în aventuri sentimentale și scandaluri. Numele său era sinonim cu instabilitatea. Dar în iunie 1930, a găsit momentul perfect: regina-mamă Elena era retrasă, Mihai I era copil, guvernul era slab, iar criza economică crea neliniște în regat.

Întors în țară cu sprijinul unei facțiuni politice conduse de Iuliu Maniu – care spera să-l controleze – Carol a acționat rapid. Parlamentul, chemat de urgență, i-a înmânat coroana fără referendum, fără consultare publică, fără obiecții. A fost o revenire fulger, orchestrată cu o viteză care trăda o regie atentă din culise.

Promisiunea că va respecta Constituția s-a dovedit o simplă formalitate. În realitate, Carol al II-lea avea planuri proprii. A eliminat rapid influențele democratice, și-a construit o camarilă personală, a centralizat puterea și a transformat Palatul Regal într-un centru informal de decizie politică. Era regele care dorea să joace rol de prim-ministru, președinte, ideolog și arbitru absolut.

Revenirea sa nu a fost doar un eveniment monarhic, ci o cotitură de regim. Începea deceniul carlist, marcat de autoritarism, propagandă și o tensionare crescândă a scenei politice. Carol și-a creat propria mitologie – un rege modernizator, dar prizonier al pasiunilor și intrigilor de curte.

România, în loc să devină mai stabilă, a intrat într-o spirală de autoritarism și conflict. Carol al II-lea a contribuit decisiv la subminarea partidelor democratice, a favorizat apariția și ascensiunea Gărzii de Fier (pe care apoi a reprimat-o brutal), și a condus țăra spre o izolare tot mai mare, culminând cu dictatura regală instaurată în 1938.

A susținut inițial o modernizare rapidă a României: a încurajat industria, a investit în infrastructură, a sprijinit cultura. Sub domnia sa, au fost lansate proiecte grandioase precum Palatul Regal din Calea Victoriei sau Muzeul Satului. Dar toate acestea au fost umbrite de deciziile politice arbitrare, de corupția din anturajul său și de lipsa unui orizont democratic real.

Pe plan internațional, Carol al II-lea a oscilat periculos între puterile Europei. A încercat să mențină o neutralitate avantajoasă, dar nu a reușit să pregătească țara pentru amenințările iminente ale anilor '40. Pactul Ribbentrop-Molotov și Dictatul de la Viena l-au prins izolat, fără aliați de încredere și cu o popularitate în scădere rapidă.

În mod ironic, Carol și-a creat propria vulnerabilitate. A fost rege absolut fără legitimitate absolută. A încercat să joace toate cărțile – inclusiv pe cele ale iubirii de țară – dar și-a construit regatul pe nisipuri mișcătoare. Iar în 1940, a fost forțat din nou să abdice și să plece, de data aceasta definitiv. A lăsat în urmă un regat divizat, cu o monarhie slăbită și cu un popor pregătit să primească dictatura lui Antonescu ca pe o eliberare.

Ziua de 8 iunie 1930 rămâne un moment al contrastelor: o întoarcere primită cu aplauze, care avea să deschidă calea spre unul dintre cele mai controversate regimuri din istoria modernă a României. A fost o zi în care speranța a îmbrăcat haina regală, dar s-a transformat curând în dezamăgire.

Istoria nu iartă revenirile grăbite și nici puterea obținută prin tăcerea celorlalți. Carol al II-lea a revenit pe tron fără să lupte, dar a pierdut totul atunci când națiunea nu l-a mai urmat.

Arhiva ciudățeniilor istoriei aduce la lumină întâmplări care îdi dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.

Surse: Arhivele Naționale ale României, Istoria Românilor (Acad. Dinu C. Giurescu), Revista Magazin Istoric, historia.ro