7 iunie 1929 – Incidentul de la Vatican: Când Papa a devenit șef de stat

Vaticanul devenea stat independent, iar Papa – șef de stat. O alianță ciudată între cruce și fasciile romane.

Într-o dimineață fierbinte de vară romană, în sala de aur a Palatului Lateran, cardinali și oficiali fasciști semnau ceea ce avea să devină unul dintre cele mai neașteptate acorduri ale secolului XX. După aproape șase decenii de conflict și izolare, Papa și statul italian se împăcau oficial. Nu era doar un gest simbolic, ci un act politic major, cu implicații pe termen lung.

Tratatul de la Lateran a fost semnat pe 11 februarie 1929, dar a intrat în vigoare oficial pe 7 iunie 1929, consacrând Vaticanul drept stat suveran. Dintr-o enclavă religioasă contestată, Papalitatea devenea din nou actor internațional. Cu o suprafață de doar 44 de hectare, Vaticanul devenea cel mai mic stat din lume – dar cu o influență disproporționat de mare. Împăcarea era istorică: Papa nu mai era doar lider spiritual, ci și șef de stat cu acte în regulă.

Conflictul dintre Papalitate și Italia începuse în 1870, când armata italiană a cucerit Roma și a încorporat-o în noul Regat al Italiei. Papa Pius al IX-lea s-a autodeclarat „prizonier în Vatican”, refuzând să recunoască statul italian. Timp de 59 de ani, niciun Papă nu a mai ieșit din palatul apostolic, iar Vaticanul rămăsese o „umbrare” a trecutului medieval. Situația devenise un blocaj diplomatic bizar: Papa era simbolul unei instituții globale, dar fără un statut recunoscut internațional.

Intrarea în scenă a lui Benito Mussolini a schimbat totul. Fascistul, interesat să-și legitimeze regimul și să atragă simpatia catolicilor, a găsit în negocierea cu Vaticanul o oportunitate istorică. Dincolo de aspectul religios, Tratatul de la Lateran era și o înțelegere strategică: regimul ateu de fațadă făcea pace cu Biserica pentru a-și consolida puterea. Mussolini își dorea sprijinul tacit al Papei pentru proiectul său de autoritate absolută.

Papa Pius al XI-lea a acceptat. În schimbul recunoașterii Vaticanului ca stat independent, Italia primea garanția că Biserica nu se va mai opune oficial regimului. În plus, Vaticanul primea compensații financiare considerabile – aproximativ 750 milioane de lire italiene la acea vreme – pentru pierderile teritoriale din secolul XIX. Era o înțelegere avantajoasă pentru ambele părți: Vaticanul recăpăta demnitatea pierdută, iar Mussolini căpăta legitimitate.

Pentru unii istorici, ziua de 7 iunie 1929 marchează momentul în care spiritualul s-a contopit cu politicul într-o formulă fragilă, dar eficientă. Pentru alții, a fost începutul unei complicități periculoase. Deși Papa a condamnat ulterior excesele fascismului, în anii '30 Biserica a fost văzută ca partener tăcut al regimului. A fost o alianță de nevoie, nu de convingere, dar efectele ei au marcat deceniile următoare. În multe state europene, relația dintre Biserică și regimuri autoritare a fost interpretată prin această prismă: cooperare pentru supraviețuire.

În anii următori, Vaticanul va juca un rol esențial în diplomația europeană, menținând o neutralitate declarativă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar intervenind pe căi discrete pentru protejarea unor comunități persecutate. Tratatul de la Lateran i-a oferit Papei nu doar un teritoriu, ci și o voce proprie în arena internațională. Cu suveranitate completă, Vaticanul a emis pașapoarte proprii, a încheiat tratate și a devenit observator permanent la ONU.

Pe 7 iunie 1929, lumea nu s-a zguduit de un război sau de o revoluție, ci de o semnătură care a redeschis ușile unei instituții vechi de milenii. Vaticanul a renăscut dintr-un conflict și a intrat, paradoxal, în epoca modernă. A fost începutul unei noi ere: Papalitatea cu rol geopolitic, nu doar teologic. În deceniile ce au urmat, Papa avea să devină un factor esențial în lupta împotriva comunismului, un mediator între tabere aflate în conflict și o voce pentru drepturile omului.

Mai ales în timpul Războiului Rece, Vaticanul – prin figura Papei Ioan Paul al II-lea – avea să joace un rol decisiv în căderea Cortinei de Fier. Fără Tratatul de la Lateran, această influență ar fi fost imposibilă. Acordul semnat în 1929 nu a fost doar un episod istoric, ci o pivotare a istoriei religioase spre realpolitik. A demonstrat că, în vremuri de incertitudine, chiar și cele mai vechi instituții pot reinventa formele de putere.

Uneori, compromisul face mai mult decât conflictul. Pe 7 iunie 1929, Vaticanul a ales să nu mai lupte cu baioneta memoriei, ci cu diplomația. Și în loc de ziduri, a ridicat o statuie a suveranității spirituale.

Arhiva ciudățeniilor istoriei aduce la lumină întâmplări care îți dau fiori, dar și curiozitatea de a săpa mai adânc.
Surse: Vatican.va, Biblioteca Apostolică, BBC History, Arhivele Italiei Moderne, Historia.ro