46 de întrebări pe zi și un „de ce?” la fiecare colț – cum cresc copiii curioși în era informației

Un copil pune în medie 46 de întrebări pe zi. Nu e o metaforă, ci rezultatul unui studiu publicat săptămâna aceasta de Lightbridge Academy în New York Post. Cele mai multe dintre aceste întrebări vin de la copiii între doi și șase ani, iar aproape o treime dintre ele îi lasă pe părinți fără răspuns. „De ce plouă?”, „Cum se face curcubeul?”, „Unde se duce internetul când se stinge calculatorul?” – avalanșa de „de ce-uri” pare nesfârșită.

Ceea ce studiul arată, însă, dincolo de statistici, este portretul unei generații care învață mai repede decât părinții reușesc să explice. Copiii de azi sunt expuși de la vârste tot mai mici la conținut educațional digital și formulează întrebări care depășesc așteptările pentru vârsta lor: 64% dintre părinții chestionați spun că cei mici cer explicații despre fenomene naturale – vreme, spațiu, animale –, 48% întreabă cum funcționează obiectele din jur, iar 37% pun întrebări despre oameni, emoții și relații.

Studiul mai notează că generația actuală de părinți petrece în medie 30 de minute pe zi răspunzând la curiozitățile copiilor și că 7 din 10 adulți recunosc că uneori nu știu răspunsul. În aceste cazuri, 56% aleg să caute informația împreună cu copilul pe internet, 28% transformă momentul într-o activitate educativă („hai să vedem un clip” sau „hai să facem un experiment”), iar restul se bazează pe cărți sau explicații din propria memorie.

„Copiii noștri au devenit exploratori de date înainte să devină elevi”, observă raportul. „Ei pun întrebări care combină curiozitatea naturală cu logica digitală – nu doar de ce, ci cum funcționează și unde pot să văd asta.”

De exemplu, unii părinți intervievați povestesc că micuții lor întreabă cum se încarcă telefonul, de ce stelele „nu se sting” sau cât de mare este universul. Cei mai mulți părinți recunosc că astfel de întrebări îi depășesc, dar le consideră o dovadă că cei mici gândesc mai liber și mai conectat la realitate decât generațiile anterioare.

În același timp, paradoxul este evident: copiii din 2025 trăiesc într-o lume în care răspunsul la aproape orice e la un clic distanță, dar asta nu le stinge curiozitatea – doar o amplifică. Mai bine de 90% dintre părinți spun că încurajează aceste întrebări, chiar dacă uneori oboseala sau lipsa de timp îi face să apeleze la vechiul reflex: „așa e pentru că am zis eu”. Totuși, doar 22% recunosc că mai folosesc fraza în mod constant. Restul preferă să caute răspunsuri împreună cu copiii – fie în aplicații educaționale, fie în conversații improvizate la cină, încercând să păstreze un echilibru între digital și uman.

„Nu mai e o relație de tip profesor-elev, ci o aventură în doi”. „Copilul întreabă, părintele caută, amândoi învață. E una dintre cele mai frumoase forme de învățare colaborativă pe care le-a produs era digitală.”

„Nu mai e suficient să spui copilului să te creadă pe cuvânt. El vrea să vadă, să atingă, să verifice. E o generație care cere dovezi”, spune și psihopedagogul Maria Popescu, care lucrează la o grădiniță din București.

Într-o lume în care fiecare copil de trei ani știe să folosească un ecran tactil, relația dintre părinte și copil s-a transformat într-un parteneriat de cunoaștere.

„Părintele nu mai e autoritatea supremă. E un ghid care învață împreună cu copilul. Și, sincer, uneori copilul află primul răspunsul.”

Fenomenul e global, dar are o particularitate românească. În multe familii, tableta a înlocuit poveștile spuse seara. Copiii caută explicații pe YouTube înainte ca părinții să apuce să răspundă, iar „de ce-ul” a devenit o competiție între generații.

„Nu e o dramă, dar e o schimbare profundă”, spune psihologul Radu Lăzărescu. „Copilul de azi învață că adevărul se găsește prin explorare, nu prin autoritate. Problema e că uneori părinții renunță prea repede la rolul lor de ghid, lăsând tehnologia să răspundă în locul lor.”

În același timp, curiozitatea copiilor e și o sursă de bucurie pentru părinți. Mulți descriu momentele de uimire ale celor mici ca pe niște scântei rare într-o rutină obositoare.

„Când fiica mea de patru ani m-a întrebat cum se naște curcubeul, m-am trezit că mă uitam la tutoriale despre fizica luminii. Niciodată n-a fost mai frumos să n-ai răspunsul corect”, povestește un tată din Cluj.

Studiul american e ușor de transpus în realitatea locală. Și în România, copiii sunt la fel de curioși – doar contextul e diferit. Mulți trăiesc într-un oraș aglomerat, unde timpul petrecut afară s-a redus, iar lumea reală e tot mai des înlocuită cu una digitală. În loc de „de ce cerul e albastru”, copiii întreabă „cum face telefonul să știe unde sunt?”.

Psihologii spun că nu există întrebare banală, ci doar adult grăbit.

„Un copil curios e o oglindă vie a felului în care ne raportăm la lume. Dacă ne grăbim să-l reducem la tăcere, îi tăiem o aripă invizibilă”, explică educatoarea Andreea Șerban.

La grupa ei de grădiniță, copiii întreabă despre dinozauri, gravitație și dacă există o aplicație pentru vise.

„Câteodată nu am răspunsuri, dar le promit că le căutăm împreună. Asta e tot ce contează – să nu închizi ușa curiozității.”

Părinții de azi nu mai cresc doar copii, ci viitori utilizatori ai unei lumi hiper-conectate. Ceea ce diferențiază generațiile nu e doar tehnologia, ci raportul cu necunoscutul. În anii ’90, părinții aveau acces limitat la informație, dar un surplus de povești. Astăzi, informația e infinită, dar poveștile devin rare.

„Copilul are nevoie de context, nu doar de date. Poate afla dintr-o secundă cum se formează norii, dar va reține toată viața cum i-a povestit mama despre prima ploaie pe care a simțit-o”, adaugă Maria Popescu.

În acest sens, tehnologia e o unealtă dublă: te ajută să afli totul, dar îți poate răpi răbdarea de a învăța. Paradoxul generației digitale e că știe mai mult, dar se miră mai puțin. Tocmai de aceea, rolul părinților e să păstreze acel moment de uimire – clipa în care un copil spune „nu înțeleg” și adultul răspunde „hai să vedem împreună”.

Un alt fenomen observat de psihologi este „Google parenting”: reflexul de a căuta instant orice răspuns.

„Nu e neapărat rău, dar schimbă dinamica. Când părintele și copilul descoperă ceva împreună, se creează o relație. Când doar citești un rezultat, e ca și cum ai tăiat drumul scurt către mirare”, spune dr. Lăzărescu.

Există însă și o parte pozitivă. Copiii crescuți în medii care încurajează curiozitatea devin mai autonomi, mai buni la rezolvarea de probleme și mai puțin anxioși în fața necunoscutului. Dincolo de utilitatea educațională, „de ce-ul” zilnic e o formă de antrenament pentru viață. Fiecare întrebare devine o cărămidă în construcția gândirii independente.

În România, părinții recunosc că nu e ușor să răspunzi la 40 de întrebări într-o zi după ore de muncă, dar unii găsesc în asta o bucurie redescoperită.

„Fetița mea de cinci ani m-a întrebat de ce nu putem să vedem vântul. Mi s-a părut cea mai frumoasă întrebare din lume”, spune o mamă din Iași. „Am luat o pungă și i-am arătat cum se mișcă aerul. De atunci, ori de câte ori bate vântul, râde și spune ‘uite, se plimbă aerul nostru’.”

Aceste mici episoade de descoperire arată că parentingul modern e mai puțin despre control și mai mult despre răbdare. Fiecare întrebare e o invitație la dialog, fiecare explicație un pas spre o lume comună. Nu toți părinții pot răspunde la tot, dar toți pot fi parte din povestea căutării.

Generația care pune cele mai multe întrebări trăiește într-o lume care oferă toate răspunsurile, dar și cea mai mare nevoie de sens. Poate tocmai de aceea, printre toate ecranele și aplicațiile, o simplă conversație rămâne cea mai valoroasă lecție.

„Un copil care întreabă mult nu e obositor”, spune Maria Popescu. „E un semn că lumea încă îl miră. Și dacă lumea ne mai miră, înseamnă că n-am pierdut totul.”

Surse:

• New York Post
• Interviuri StiriFocus.ro cu psihologi și educatori români