Era de aur a prostiei? Cum tehnologia ne reînvață creierul să nu mai gândească profund

The Guardian, într-un articol din octombrie 2025, a ridicat o întrebare pe care mulți nu au curajul s-o pună. O întrebare simplă, dar cu un ecou care zgârie orgoliul unei societăți ce se declară mai „inteligentă” ca niciodată: oare trăim în „era de aur a prostiei”?

La prima vedere, pare o glumă. Suntem înconjurați de tehnologie, avem acces la informații fără precedent, putem căuta aproape orice în câteva secunde. Și totuși, dacă am privi cu atenție în jur, am observa ceva ciudat: atenția noastră nu mai rezistă. Răbdarea ne alunecă printre degete. Iar gândirea profundă, pe care se sprijină orice progres real, a început să se simtă ca un obicei vechi, rămas de la bunici.

Cum am ajuns aici?

Ca să înțelegem fenomenul, trebuie să îl explicăm în limbaj simplu. Acum douăzeci de ani, durata medie în care un adult putea rămâne concentrat pe o singură sarcină era undeva la peste două minute. Cercetări citate de Associated Press în mai 2025 arată că astăzi abia atingem 45-50 de secunde. Asta înseamnă că mintea noastră „sare” de la un lucru la altul cu o rapiditate care ar fi fost considerată anormală acum o generație.

Ce s-a schimbat?
Răspunsul e în buzunarul nostru, cu ecranul aprins.

Platformele de social media au descoperit o slăbiciune fundamentală a creierului: ne plac recompensele rapide. Clipurile de șapte sau zece secunde sunt ușor de consumat, creează o mică undă de satisfacție, iar apoi trecem la următorul. În acest ritm, creierul ajunge să se obișnuiască doar cu stimuli scurți. Un text mai lung devine o provocare. O carte pare o tortură inutilă. Iar o discuție profundă se simte „prea grea”.

De ce ni se pare plictisitor tot ce durează mai mult?

Fără să ne dăm seama, am început să confundăm disconfortul cognitiv cu plictiseala. De fapt, creierul se plânge nu pentru că subiectul ar fi neinteresant, ci pentru că îi cerem să depună efort. Urmărirea unei idei complexe presupune timp, concentrare și uneori frustrare: trebuie să conectăm informații, să analizăm, să ne imaginăm. Pentru o minte obișnuită cu stimuli rapizi, aceste procese sunt ca antrenamentul după o iarnă sedentară: obositoare și incomode.

Dar tehnologia i-a oferit o scurtătură. În loc să rămânem cu disconfortul câteva secunde, avem acum la îndemână o supapă instantanee: scroll-ul. Un simplu gest cu degetul și creierul primește altceva — mai scurt, mai ușor, mai colorat. Astfel se întărește un obicei subtil: dacă ceva ne solicită prea mult, îl abandonăm și trecem la altceva care nu cere efort. Pe termen lung, această strategie nu doar că sabotează învățarea, ci reeducă mintea să evite provocările.

Profesorii raportează că elevii devin neliniștiți după doar câteva minute de predare continuă. Nu pentru că materia ar fi neapărat neinteresantă, ci pentru că ritmul lent al explicației nu seamănă cu ritmul alert al feed-ului digital. În companii, întâlnirile sunt scurtate sau fragmentate, pentru că angajații își pierd atenția vizibil — se uită în gol, își mută greutatea de pe un picior pe altul, sau cer „să se trimită pe e-mail”. Chiar și în conversațiile personale, simțim un impuls aproape incontrolabil de a verifica telefonul în timp ce cineva vorbește. O facem din reflex, nu din răutate.

Și acesta este cuvântul-cheie: reflex. Sistemul dopaminic din creier a fost antrenat să caute noutate și să fugă de efort. De fiecare dată când cedăm tentației, întărim acest traseu neuronal. Treptat, atenția — odinioară un instrument robust — devine o frunză purtată de orice adiere digitală.

Gândire fragmentată, societate fragmentată

Atunci când atenția se rupe în bucăți, la fel se rup și ideile. Gândirea profundă are nevoie de continuitate, la fel cum un motor are nevoie de combustibil. Dacă oprim procesul la fiecare câteva secunde pentru a verifica o notificare, pentru a vedea „ce mai e nou”, mintea nu mai apucă să construiască nimic solid. În lipsa acestui fir logic, nu mai putem lega concepte, nu mai putem analiza, nu mai putem pune întrebări dificile. Ajungem să avem cunoștințe aruncate într-un sertar mental dezordonat, fără rafturi, fără etichete. Informația există, dar nu o putem folosi.

În mod ironic, exact acest tip de gândire fragmentată se vede în tot ce ne înconjoară. Știrile sunt din ce în ce mai scurte, ca și cum cititorul ar fugi în orice moment. Titlurile devin mai agresive, mai dramatice, pentru că altfel nu prind privirea obosită a unui public distras. Rezumatele de filme, seriale și chiar de cărți devin virale, pentru că ar fi „prea mult” să investim două ore într-o poveste care are nevoie de timp să respire. Cultura noastră se fragmentează pentru că atenția noastră s-a fragmentat: consumăm totul pe bucăți, fără context, fără răbdarea necesară pentru a vedea întregul tablou.

Această fragmentare se infiltrează discret și în viața socială. Conversațiile devin mai scurte, replicile mai tăioase, argumentele mai superficiale. Oamenii reacționează la fraze izolate, nu la idei complete. Ne supărăm pe comentarii scoase din context, pentru că nici nu mai avem timp de context. În spațiul public, dezbaterea reală este înlocuită de schimburi rapide de reacții emoționale. Nu se mai câștigă cu argumente, ci cu replici scurte, memorabile — și uneori goale pe dinăuntru.

Mai grav, în lipsa contextului, informația devine zgomot. Dacă fiecare opinie este prezentată în două propoziții, fără explicații, mintea noastră nu mai știe ce să creadă. Mintea nestabilă în atenție devine mintea vulnerabilă în credință. Suntem tentați să alegem adevăruri simple, chiar dacă sunt greșite, doar pentru că trei paragrafe de explicație ni se par prea mult. Așa ajunge manipularea să pară logică, iar superficialitatea să se dea drept înțelepciune.

Boala fragmentării gândirii este subtilă: nu doare imediat. Dar în timp, afectează tot ce înțelegem despre lume. O societate care nu mai are răbdare să înțeleagă cauzele ajunge să reacționeze doar la simptome. Pare că ne-am pierdut nu doar atenția, ci chiar firul poveștii despre noi înșine.

Iluzia cunoștinței

O altă consecință subtilă a modului în care consumăm informație astăzi este fenomenul numit de psihologi externalizarea memoriei. Spus simplu: nu mai simțim nevoia să ținem minte lucruri, pentru că știm că există internetul. De ce să reții numele capitalelor, date istorice, reguli gramaticale sau chiar numere de telefon, când poți întreba motorul de căutare în trei secunde? Aparent, eficient. Practic, periculos.

Telefonul devine o extensie intelectuală comodă: el își amintește pentru noi. Dar aici apare problema. Dacă nu memorăm informația, nu o putem lucra mental. Memoria nu este doar un sertar; e și un atelier. Când ceva e în mintea ta, îl poți roti, compara, combina cu alte idei, te poți contrazice pe tine însuți. Când totul e „stocat în cloud”, mintea ta nu mai face niciun efort. Iar efortul este exact ceea ce construiește gândirea.

În timp, apare o iluzie intelectuală: știu unde să caut începe să se confunde cu știu. E ca și cum ai crede că deții o carte doar pentru că știi în ce bibliotecă se află. Diferența este uriașă. A avea acces la o informație nu este același lucru cu a o înțelege. Și nici cu a o putea utiliza într-un moment critic — ca atunci când trebuie să evaluezi un argument, să iei o decizie rapidă sau să nu cazi într-o capcană mediatică.

Această confuzie ne transformă subtil. Devenim mai puțin independenți, pentru că gândirea ajunge să fie externalizată, adică mutată în afara noastră, în dispozitive. Cu fiecare ocazie în care amânăm să memorăm ceva, îi transmitem creierului că nu are rost să se obosească, că “ține telefonul minte în locul meu”. Iar creierul, pragmatic, se conformează. În timp, rețelele neuronale care susțin memoria slăbesc, exact cum mușchii se atrofiază dacă nu sunt folosiți.

Mai există și un alt efect colateral. Memoria internă este baza identității. Oamenii sunt ceea ce știu, ce au învățat, ce au înțeles, ce își amintesc. Dacă totul devine extern, dacă depindem în permanență de dispozitive pentru a ști cine suntem și ce gândim, atunci începem să pierdem controlul asupra propriei narațiuni. Suntem victimele primului rezultat afișat, ale primului clip viral, ale primului comentariu strident.

Iar acest lucru se vede deja. În discuții, oamenii au tendința să spună: „am citit undeva”, „am auzit într-un clip”, „am văzut pe net”. Dar când sunt întrebați unde, de ce, cine, se blochează. Memoria externă nu ține loc de înțelegere internă.

Mai mult, externalizarea memoriei ne face vulnerabili la manipulare. Dacă nu ai repere interne, nu poți compara informația nouă cu nimic. Crezi primul lucru care sună rezonabil — sau emoțional. Când memoria este subțire, opinia este fragilă.

În final, această iluzie a cunoașterii ne flatează. Ne simțim inteligenți doar pentru că purtăm în buzunar o bibliotecă globală. Dar în realitate, adevărata inteligență nu constă în accesul la informație, ci în integrarea ei. Un smartphone poate stoca miliarde de date, dar nu poate întoarce în minte un gând, nu poate înțelege ironia unei situații, nu poate forma intuiții morale.

Fără memorie internă, gândirea profundă devine aproape imposibilă. Iar mintea, eliberată de povara reținerii, începe să uite chiar și cum să învețe.

Ce fac platformele?

Pentru a înțelege mai bine de ce ne pierdem concentrarea, trebuie să privim cu atenție la modul în care funcționează platformele digitale. Contrar aparențelor, acestea nu sunt proiectate pentru învățare, reflecție sau înțelepciune. Nu există vreun buton magic care să ne ajute să devenim mai informați sau mai atenți. Ele sunt construite pentru a ne reține privirea cât mai mult timp posibil. Atât. Restul e marketing.

Cum reușesc asta? Prin algoritmi care urmăresc fiecare gest digital. Cât timp rămânem pe o postare. Unde ne oprește privirea. Când derulăm nervos. Ce like-uri dăm, și mai ales, la ce ne întoarcem. Toate aceste semne sunt analizate în timp real, iar sistemul poate prezice cu o precizie pe care noi nu o putem egala momentul exact în care începe să ne scadă interesul. Atunci, ne servește imediat altceva: mai scurt, mai colorat, mai provocator. Pentru fiecare ezitare există un clip salvator.

În timp, acest antrenament ne învață o lecție involuntară: ideile lente sunt plictisitoare, iar efortul mental este un lucru de evitat. Creierul uită pur și simplu cum să rămână într-o stare de concentrare continuă, la fel cum cineva care nu mai merge pe jos uită cât de natural era mersul. Ne obișnuim cu impulsuri scurte, cu informație fragmentată, cu gândirea „pe repede înainte”.

The Guardian observă ironic că „întreaga industrie se bazează pe capturarea atenției”. Nu este o metaforă. Atenția noastră s-a transformat într-o resursă economică. Se măsoară, se ambalează în rapoarte și se monetizează. Companiile nu vând aplicații: vând timpul nostru, bucată cu bucată, către advertiseri. Cu cât ne distrag mai mult, cu atât câștigă mai mult.

Această comercializare a atenției schimbă profund relația noastră cu tehnologia. Nu mai suntem utilizatori, ci surse de date. În același timp, atenția nu mai este doar ceva ce putem oferi sau refuza. Devine o marfă. Se cumpără. Se vinde. Se exploatează. Este licitată în milisecunde, pe piețe publicitare pe care nu le vedem, în timp ce noi stăm liniștiți pe canapea.

Problema apare atunci când lăsăm aceste mecanisme să ne reorganizeze mintea. Dacă atenția devine o resursă controlată de platforme, atunci ce se întâmplă cu gândirea independentă? Cum putem lua decizii importante, dacă între timp ni se distrage privirea cu lucruri fără relevanță? Cum mai putem avea discuții serioase, dacă ritmul intern ne împinge spre reacții rapide, impulsive?

Paradoxal, cu cât avem mai mult acces la informație, cu atât devenim mai vulnerabili la manipulare. Fără atenție nu avem timp să verificăm, să comparăm, să înțelegem. Acceptăm primul lucru care ne apare în față. Cine controlează atenția, controlează percepția. Iar cine controlează percepția, controlează în mare parte opinia publică.

În final, nu platformele sunt „rele” în sine. Ele fac exact ce au fost create să facă. Problema este că, fără să vrem, le-am permis să ne reprogrameze mintea. Am delegat lor filtrarea realității. Iar mintea, răsfățată cu stimuli rapizi, începe să respingă tot ce necesită efort. Pe termen scurt, pare amuzant. Pe termen lung, este o formă tăcută de cedare a controlului.

De ce suntem obosiți, deși nu „facem” nimic?

Mulți oameni simt o oboseală psihică greu de explicat: nu ai urcat munți, nu ai alergat maratonul, nu ai rezolvat ecuații cu șapte necunoscute, și totuși te simți vlăguit. Această stare poartă numele de oboseală cognitivă. Ea apare atunci când creierul schimbă des contextul mental, adică sare dintr-o idee în alta, dintr-un e-mail într-o conversație, dintr-un clip într-un mesaj. Chiar dacă nu realizăm nimic concret, organul responsabil cu gândirea consumă energie la fiecare mică schimbare de direcție.

Imaginează-ți un motor care pornește și se oprește de zeci de ori pe zi. Chiar dacă roțile mașinii nu se mișcă, combustibilul se consumă. Creierul face același lucru: își pregătește rețelele neuronale pentru o sarcină nouă, apoi abandonează, apoi pornește altă sarcină, iar abandonează. Niciuna nu ajunge la final, dar toate cer energie. De aici sentimentul ciudat că am „obosit de nimic”.

Pentru a înțelege mai bine, trebuie să ne uităm la conceptul de multitasking, sau mai corect spus, la iluzia multitasking-ului. Creierul uman nu poate procesa conștient două sarcini dificile în același timp. În realitate, noi facem task-switching: comutăm constant între sarcini, pierzând vreme cu fiecare tranziție. Fiecare comutare cere timp de reconfigurare, și acel timp se acumulează, ca o taxă psihică invizibilă.

Harvard Business Review (septembrie 2025) notează că multitasking-ul digital scade calitatea muncii cu până la 40%. Nu pentru că suntem leneși sau nepricepuți, ci pentru că atenția noastră este împărțită în prea multe direcții. Suntem ca un reflector care încearcă să lumineze zece puncte simultan și ajunge să nu lumineze bine niciunul.

La birou, această oboseală se traduce prin decizii mai lente, lipsă de creativitate și dificultate în prioritizare. Acasă, se simte sub forma iritabilității fără motiv, abandonului unor activități simple sau senzației că „nu mai avem chef de nimic”. Totul pentru că mintea nu mai apucă să intre în flux — acea stare productivă în care ideile se leagă, concentrarea e stabilă, iar timpul trece fără să-l simțim.

Mai mult, notificările permanente creează un fond continuu de alertă. Chiar și când telefonul nu sună, mintea anticipează că ar putea suna. Această vigilență subtilă poartă numele de hiperstimulare anticipativă. Tonul de mesaj devine pentru creier un mini-clopoțel condiționat, ca în experimentul lui Pavlov (în care câinii erau învățați să saliveze doar auzind un clopoțel, pentru că îl asociaseră cu primirea hranei). Doar că, în loc să salivăm, ne întrerupem gândurile.

Pe termen lung, oboseala cognitivă devine un fel de smog mental: nu-l vezi foarte clar, dar îl respiri zilnic. Și, la fel ca smogul real, îți afectează performanța, dispoziția și capacitatea de a lua decizii bune. Ironia? În timp ce corpurile noastre sunt sedentare, creierele noastre sunt suprasolicitate. Suntem epuizați nu din cauza a ceea ce facem, ci din cauza a cât de des ne pierdem concentrarea.

Devenim mai proști?

La nivel genetic sau intelectual, nu ne scade IQ-ul. Creierul nu se „strică” dintr-o dată. Dar devenim, treptat, mai puțin capabili să gândim adânc. Este o diferență importantă: inteligența brută rămâne, însă abilitatea de a o folosi scade. E ca și cum ai avea un motor puternic, dar ai uitat cum să schimbi treptele.

Gândirea profundă presupune să rămâi cu o idee suficient de mult timp încât să o întorci pe toate fețele, să o verifici, să o corelezi cu alte informații, să cauți argumente pro și contra. Când atenția noastră sare de la un stimul la altul, nu avem timp să trecem prin acest proces. Ne oprim la suprafață. Acceptăm ceea ce e simplu, colorat, emoțional. Și respingem ceea ce cere timp și răbdare.

Rezultatul? Trăim într-o societate complexă, în care știrile false circulă cu viteza luminii, în care manipularea devine mai ușoară ca niciodată, iar mesajele scurte, agresive și simplificatoare au mai mult succes decât explicațiile nuanțate. Lipsa gândirii profunde nu este doar inconvenientă: este periculoasă. Ea transformă oamenii în receptori ai primei idei care „sună bine”, indiferent dacă este adevărată sau falsă.

O persoană cu atenție scurtă e o persoană ușor de convins. Nu pentru că ar fi mai puțin inteligentă, ci pentru că nu mai are timp — sau răbdare — să verifice. Când atenția se sfărâmă, spiritul critic se evaporă. Când spiritul critic lipsește, emoția devine criteriu. Și emoția este cel mai ușor instrument de influență — în politică, în publicitate, marketing, divertisment, dezbateri sociale și chiar în viața de zi cu zi. O reacție emoțională cere mai puțină analiză, mai puțină verificare și nu implică răbdare. Dacă pe cineva îl poți face să simtă, nu mai e nevoie să îl convingi să gândească. De aceea, mesajele scurte, care lovesc direct în frică, indignare sau entuziasm, au un impact mai puternic decât explicațiile lungi și calme. Emoția ocolește rațiunea — și aceasta este tentația tuturor actorilor care urmăresc atenția rapidă.

Iar asta, pentru democrație, este o problemă serioasă. O societate sănătoasă are nevoie de cetățeni capabili să citească dincolo de titlu, să pună întrebări incomode, să nu se mulțumească cu slogane. Dacă oamenii nu mai au răbdare să înțeleagă, discuțiile se transformă în reacții. Votul devine impuls. Dezbaterea se reduce la cine strigă mai tare.

Democrația nu cade peste noapte. Ea se tocește încet, odată cu atenția cetățenilor. Dacă nu mai putem urmări argumente complexe, riscăm să ne lăsăm conduși de cei care oferă soluții simple la probleme complicate. De-a lungul timpului, societățile au fost influențabile atunci când atenția lor era slăbită. Acum, tehnologia doar grăbește procesul și îl face mai puțin vizibil.

Rolul plictiselii

Pare ironic, dar plictiseala este un ingredient esențial pentru creativitate și pentru consolidarea memoriei. Când nu avem nimic stimulant în jur, creierul nu se oprește; dimpotrivă, începe să caute conexiuni interne, să lege informații vechi de idei noi, să umple golurile cu imaginație. Din această liniște interioară apar soluțiile neașteptate, „aha-urile” spontane, inspirația. În absența stimulilor externi, ne putem auzi în sfârșit propriile gânduri.

Societatea actuală, însă, fuge de plictiseală ca de un virus. Pentru mulți oameni, câteva minute de liniște sunt inconfortabile. Ne-am obișnuit să umplem orice pauză cu un ecran: la semafor, în lift, în așteptarea mesei. Pentru creier, acest reflex este o pierdere. Fără pauze, nu există sedimentare, nu există profunzime. Rămân doar fragmente.

Cum salvăm atenția?

Specialiștii propun măsuri simple, dar surprinzător de eficiente. Lectura continuă, măcar 15–20 de minute pe zi, antrenează răbdarea cognitivă. Perioadele fără telefon în cameră reînvață mintea să fie prezentă. Dezactivarea notificărilor inutile reduce micile întreruperi care ne fragmentează gândurile. Activitățile lente — plimbările, scrisul de mână, hobby-urile practice — reintroduc ritmul natural al concentrării.

La fel de valoroase sunt și conversațiile lungi, neîntrerupte de vibrații sau ecrane. Acestea ne obligă să ascultăm, să formulăm idei, să menținem un fir logic. Pare banal, dar este un exercițiu pe care mulți nu l-au mai făcut de ani întregi.

Toate aceste strategii sunt la îndemâna oricui. Dar sunt greu de aplicat într-o lume care a păcălit dopamina și care ne oferă, la cerere, o mică doză de satisfacție instantanee. E ca și cum am încerca să apreciem gustul unei mese lente după o dietă de fast-food digital.

Dacă nu acționăm?

Riscul nu este doar personal. Când o societate nu mai poate urmări argumente complexe, democrația se clatină. Politica se transformă în spectacol, nu în dezbatere. Știința devine slogan, nu cunoaștere. Cultura se simplifică până când nu mai rămâne nimic de spus — doar reacții rapide și emoții brutale.

Într-un astfel de context, oamenii nu mai aleg pe baza rațiunii, ci a impulsului. Și impulsul este ușor de modelat. Tehnologia, fără educație cognitivă, nu ne face neapărat mai inteligenți. Ne face, în schimb, mai dependenți de stimulare și mai vulnerabili la simplificări.

În fața acestui tablou, devine limpede că atenția nu este doar o simplă reacție la stimuli, ci o abilitate care se educă. Când o hrănim doar cu fragmente, ea se subțiază; când îi dăm timp și liniște, se întărește. Nu trebuie să renunțăm la tehnologie, dar trebuie să știm când să o oprim. Să ne oferim, din când în când, luxul unui gând complet. Să citim fără să ne uităm la ceas, să ascultăm fără să ne gândim la replici, să privim lumea fără filtru digital. Dacă vrem idei bune, trebuie să le dăm spațiu. Dacă vrem o societate lucidă, trebuie să ne păstrăm răbdarea. Iar dacă nu vrem ca mintea să devină doar o antenă pentru stimuli rapizi, trebuie să ne reînvățăm să stăm singuri cu propriile gânduri.

În cele din urmă, atenția rămâne singurul lucru pe care îl putem controla cu adevărat. Când o oferim cu grijă, lumea capătă contur; când o risipim, totul începe să se amestece. Iar diferența dintre cele două se vede, încet, în felul în care trăim.

Surse:

• The Guardian, „Are we living in a golden age of stupidity?”, 18 octombrie 2025
• Associated Press, „Easily distracted? How to improve your attention span”, 16 mai 2025
• Gloria Mark, University of California Irvine, studii despre atenție (2024–2025)
• Harvard Business Review, „The productivity myth of digital multitasking”, septembrie 2025